Reinventarea basmului Harap Alb: Haiganu, zis și Ochilă

Haiganu.jpg

Într-o lume îndepărtată un Zeu este osândit să audă gândurile oamenilor. Haiganu, unul dintre Cei Mari, este pus să cutreiere printre Cei Mici după ce este aruncat pe pământ de zeul Pleistoros. După veacuri în care aude gândurile oamenilor, Haiganu aude vocea unui fiu de mag, singurul care poate opri șuvoiul de voci din capul lui. Fiul de mag, la polul opus, duce propria sa luptă cu Dekibalos, bărbatul ce mănâncă și înrobește copii.

Părerea mea:

Un roman care reinventează basmul ‘Povestea lui Harap Alb’ de Ion Creangă într-o poveste epică cu Zei, magie, împărății gata să cadă și…copii. O carte inovativă în fantasy-ul românesc, un Harap-Alb mai diferit și puțin mai actual, mai tolkienesc decât m-am așteptat și care reușește să îți capteze interesul printr-un univers extraordinar de complex. Romanul are o hartă la început după care te poți ghida destul de ușor prin acțiune, harta prezintă o lume nouă în care oamenii de rând sunt despărțiți de conducători printr-un zid. Romanul este unul interesant, avem mai multe perspective, asta aduce o imagine de ansamblu a lumii lui Marian. Personajele sunt atipice: transformarea lui Ochilă într-un Zeu osândit, copii ce sunt tratați precum sclavii și un profet ce vestește venirea lui Haiganu în lume.

Finalul adună foarte multă tensiune din toate părțile: de la oamenii de rând până la Zei. Mi-a plăcut, te face să aștepți cu nerăbdare următoarele volume, iar bonus mai primești și un mic mind-fuck. Cred că Marian Coman aduce la lumină o poveste interesantă, o bătălie a unor Zei oarecum noi pentru noi, i-am mai întâlnit în ‘Povestea lui Harap-Alb’, dar de această dată personajele au o personalitate, li s-a dat o voce pe care înainte nu o aveau. E ca și cum ai vedea o lume dintr-o perspectivă complet nouă, mai atractivă de această dată.

Încă de la început dăm de Haiganu și Zourazi, două personaje ce duc două bătălii destul de asemănătoare. Pe de-o parte Zourazi este sclavul nemilosului Dekibalos, un om ce în cinstea unui zeu nemilos omoară copii. Zourazi trebuie să se lupte cu soarta crudă de a fi întemnițat și umilit, fiind doar un obiect de schimb pentru Dekibalos. Pe de altă parte Haiganu se luptă cu propriile gânduri și ale altor zeci de oameni, Fluviul șoaptelor este locul în care toate frământările, durerile și gândurile oamenilor se adună pentru a se revărsa în mintea lui Haiganu. Fiecare își duce propria luptă, Haiganu cu propriul blestem, iar Zourazi cu mânia asupritorului său.  

Per total a fost unul dintre cele mai bune romane fantasy citite de mine. ‘Haiganu. Fluviul șoaptelor’ poate fi comandat de AICI.

Există și o recenzie video a cărții: 

Yuki

21361265_1529558940437776_681632319_n.png

 

Anunțuri

Netflix prezintă: Death Note (2017)

tw-28553.jpg

Light Turner găsește într-o zi un caiet al morții. Fiecare nume scris în caiet are puterea de a omorî persoana respectivă, iar Light împreună cu Mia hotărăsc să elimine fiecare infractor existent. În goana lor nebună după dreptate cei doi se intitulează ‘Kira’. Un agent este gata să îl prindă pe Kira și să restituie echilibrul, un așa-zis ‘L’.

Părerea mea:

Filmul stă la baza seriei manga și anime-ului ‘Death Note’, scrise original de către Tsugumi Ohba și ilustrate de către Takeshi Obata. O să încep prin a spune că filmul nu conține nici măcar o urmă din atmosfera anime-ului. Și nici din plot, personaje sau chiar parcurs al acțiunii. Inițial nu m-a deranjat, mă așteptam să fie altfel și abia așteptam să văd o nouă viziune asupra Caietului morții. Problema a fost executarea, atât în anime-ul original cât și în film este vorba despre adolescenți, despre Light în mod special. Anime-ul a avut darul de a pune accent pe ambiția lui Light: aceea de a duce la creearea unei noi lumi unde infractorii nu există, iar dreptatea este adusă de către Kira. Netflix transformă povestea într-o dramă de adolescenți de liceu, cu iubire, bullying și ceva apucături psihopate la câteva dintre personaje. Asta strică mult din atmosferă, Light nu mai este geniul Japoniei ci doar un băiețaș arogant de Seattle.

Schimbarea pe care o suferă personajele este ușor șocantă, dacă nu aș fi văzut mai întâi anime-ul nu aș fi dat prea mult credit filmului. Netflix a ‘comercializat’ o idee bună într-un teenage drama. Un singur personaj mi-a plăcut cum a fost transformat: L. este destul de interesant și în film, nu mai este așa de asocial și are o strategie diferită de prindere a Kirei. Mi-a plăcut totuși cum a fost jucat, a fost okay comparativ cu celelalte personaje. Nu echivalează cu L.-ul pe care l-am văzut în anime, dar mi s-a părut bunicel cel de aici, finalul a aruncat asupra lui o lumină psihopată la care nu mă gândisem până atunci. Ryuk, zeul morții care vine odată cu caietul, rămâne neschimbat, poate puțin mai malefic.

Cea mai greșită chestie din tot filmul a fost relația dintre Light și Mia. Previzibilă și clișeică. Ăsta a fost elementul care a distrus toată imaginea de geniu-rece-și-indestructibil a lui Light.

dn-2.png

Mă așteptam la ceva mai multă ingeniozitate din partea lui Light. Finalul a fost interesant, mă aștept să apară și o continuare după cum s-a terminat totul. Ultimele 10 minute din film au reușit să-mi capteze într-o oarecare măsură interesul.

Dialogul/storry line-ul a fost stupid. Un exemplu bun ar fi:

(despre Caietul morții)

Do you really want to know?

Sure.

Ok, then I will tell you.

Ai o armă cu care poți omorî orice om în 40 de secunde, iar când cineva te întreabă care-i faza cu ea tu îi spui din prima fără a avea vreo problemă cu asta. Îmi lipsește ceva?

Nu știu cum aș putea să recomand așa ceva. Ideea de bază e singurul lucru care mi-a plăcut, în rest a fost un film dezamăgitor.

Trailer: 

Yuki

21361265_1529558940437776_681632319_n

”Așa merg lucrurile!” Kurt Vonnegut și al său abator 5.

 

abatorul-cinci_1_fullsize.jpgTitlul: ‘Abatorul 5 sau Cruciada copiilor. Un dans obligatoriu cu moartea’

Autor: Kurt Vonnengut

Titlul original: ‘Slaughterhouse-Five’

An apariție: 1969

Traducere: Art, 2014, trad. de Rodica Mihăilă

Rating:five-stars.png

 

Recenzia nu conține spoilere!

1945. Bombardarea Dresdei de către britanici și americani deopotrivă. Billy Pilgrim stă ascuns într-un depozit de carne împreună cu câțiva refugiați americani, așteptând ca bombardamentul să se oprească în timp ce 135.000 de oameni vor muri la suprafață.

Billy Pilgrim. Un bufon al războiului, un observator tăcut al carnagiului, mai mult bolnav decât sănătos, mai mult visând în aripa spitalului decât cu arma pe front. Și totuși Billy reușește să supraviețuiască, sfidând raporturile spațio-temporale, fiind un călător trecut/viitor.

Kurt Vonnegut scrie cu măiestrie un roman despre extratereștri, război și călătorii în timp, roman ce acaparează cititorul prin umorul negru, ironia și ideile aberante pe care le prezintă. 

Mă declar vinovată: Kurt Vonnegut m-a șocat într-un mod în care niciun autor nu a reușit vreodată să o facă. Dacă te-ai întrebat vreodată cum arată un personaj tip Camus (absurdul existenței) pe fundal de război și extratereștri atunci cred că ar trebui să citești ‘Abatorul 5’! 

Începutul a fost pentru mine unul greoi. Mi-a luat primele 50 de pagini să mă obișnuiesc cu stilul și toate scindările trecut/viitor; deja, de la pagina 100, citeam cu aviditate fiecare paragraf. Mi s-a părut că toate elemente se potriveau, erau bine legate între ele, iar pentru prima dată nu te mai interesa ce se întâmplă cu Billy, ci cum se construia povestea. M-am simțit de parcă aș fi citit un roman pavlovian, fiecare element era legat de un altul, fiecare acțiune avea o reacțiune ce îl putea duce pe Billy fie în trecut, fie în viitor. 

Billy devine fanul unul scriitor sf în timpul războiului, povestindu-ne pe parcursul romanului tot felul de idei întâlnite în cărțile sale: grădini zoo pentru oameni pe planete extraterestre, copaci care fac bani și diamante, călătorii în timp ș.a.m.d. Odată cu derularea acțiunii ai impresia că Billy este un personaj al lui Kilgore Trout (autorul de sf), fiind victima acelorași întâmplări derulate la infinit. Ideile lui Trout mi s-au părut geniale, iar călătoriile lui Billy până pe planeta Tralfamadore m-au lăsat mai mult decât intrigată. 

Mi-au plăcut ideile filosofice strecurate pe alocuri, Billy este adeptul unei ideologii prin care se crede că nu poți schimba ceea ce se întâmplă, că tu poți muri, dar de fiecare dată ajungi să retrăiești aceleași momente. Mi-aș fi dorit să fie mai bine dezvoltate toate ideile; în sine, romanul mi s-a părut foarte interpretabil. 

Expresiile din roman mi s-au părut neobișnuite și amuzante (‘Închide dracului ușa aia, strigă cineva la Billy. Te-ai născut în staul?’, ‘Maggie era cam prostuță, dar avea harul senzațional de a te îndemna să faci copii’). Stilul de scriere este impecabil, cititorul ajungând să devoreze romanul în cele din urmă.

Vonnegut aduce ceva nou literaturii prin acest roman: o călătorie neobișnuită prin mintea omului și o neașteptată relatare despre război. Scenele războiului mi s-au părut realist descrise, pe alocuri fiind strecurat umor negru și câte o replică de ‘Așa merg lucrurile’! la fiecare eveniment nedrept ce avea loc pe front. Bombardarea Dresdei este unul dintre momentele istorice despre care s-a vorbit foarte puțin, dar care a făcut mai mulți morți decât bomba de la Hiroshima. 

Mi-a trezit emoții destul de controversate: pe de-o parte tristețe, iar pe de altă parte entuziasm și curiozitate. Este pentru prima dată când am citit o carte despre bombardarea Dresdei și este pentru prima dată când găsesc o lucrare atât de autentică despre război. Cartea aduce o atmosferă plină de teroare, nebunie și umor, iar asta îl trece pe cititor prin o grămadă de stări contradictorii. Mi s-a părut un roman extraordinar de bun, ajuns unul dintre preferatele mele. Totodată, îl consider un roman diferit, foarte diferit de literatura pe care am citit-o până în momentul ăsta. Atâtea elemente neobișnuite, incredibile, ciudate, structurate atât de bine într-un roman de doar 200 de pagini! Cred că așa arată lucrarea unui artist adevărat!

Cartea poate fi comandată de pe site-ul editurii Art!

YukiGRR.png

0.2

la prima întâlnire mi-ai spus că suntem chit

că oamenii îndrăgostiți de viață nu pot trăi încă pe-atât

mereu se plictisesc

citind aceleași știri despre omor și faimă

în timp ce beau și zațul cafelei

lovindu-se pe ei pentru a te ținti pe tine

cu același zâmbet cu care ar putea să te frângă

fericiți îndrăgostiți iubiți

 

dar toți sfârșesc la fel

în războaie și cimitire

și mor singuri în sicrie ieftine

iar peste 200 de ani nimeni nu o să-i mai știe

așa că fac ceva spectaculos:

se sinucid țipând:

‘vrem fericire!’

 

yuki

 

Dragostea e un cîine venit din Iad de Charles Bukowski: Recenzie

dragostea-e-un-ciine-venit-din-iad-61-de-poeme-erotice_1_fullsize.jpgMulțumesc Libris pentru exemplar! Libris este o librărie online cu numeroase cărți online, de unde vă puteți comanda cărți de beletristică scrise de Charles Bukowski și nu numai.

Bukowski este unul dintre cei mai citiți poeți americani, în antologia ‘Dragostea e un cîine venit din Iad’ avem o serie de poezii ce prezintă dragostea sub diferite forme. Bukowski este un proscris încă de la început; sensibilitatea întrepătrunde ignoranța, iar cititiorul ajunge într-o lume în care femeia este centrul fericirii sau, după caz, al nefericirii autorului. 

Părerea mea: 

Bukowski este al naibii de bun! Încă de la primele pagini dăm de un Bukowski frustrat, un Bukowski ce își caută fericirea în tot mai multe femei: înalte, cu picioare frumoase, bătrâne, provocatoare; așteptând de fiecare dată ca cineva să se întoarcă la el. Încă de la început am simțit că mă regăsesc în câteva dintre gândurile lui Bukowski, din prima poezie ni se spune cât se poate direct ce părere are autorul cu privire la poezie: 

”Observ că am făcut mulți poeți

dar prea puțină

poezie.”

Stilul mi s-a părut unul nostalgic, melancolic, sunt poezii care au nevoie de timp pentru ‘a se digera’ și sunt poezii care tind să se citească repede, peste care ajungi să sari cu privirea. Mi-au plăcut cele greu de digerat, care te făceau să lași cartea jos pentru câteva momente și care te făceau să te regândești la ceea ce tocmai ai citit. Poezia trebuie să disturbe cititorul, iar Bukowski reușește din plin să facă asta. 

O poezie care mi s-a părut de o finețe extraordinară este ‘oamenii ca florile’. Mi s-a părut una dintre cele mai sincere și profunde poezii citite de către mine, o poezie în care Bukowski a extras orice urmă de deznădejde pe care o avea și a lăsat doar tandrețea lumii: 

”polițiștii și-au predat

insignele

soldații și-au aruncat

armele

nu mai avem nevoie de pușcării

sau de ziare de ospicii sau de

lacăte pe uși.”

Poemul ‘bere’ m-a impresionat la fel de mult ca ‘oamenii ca florile’.  Știu că îl citisem acum câțiva ani în original (‘beer’), nu pot spune că pe atunci îmi plăcuse. Acum mi s-a părut un poem trist, genul de poem care îți dă o stare de goliciune.

În dreptul fiecărui poem există un desen realizat de Dumitru Gorzo, un renumit pictor român. Dumitru Gorzo mi s-a părut că a pus foarte mult accent pe erotism în desenele sale. În mintea mea exista o imagine complet diferită față de ce vedeam în fața ochilor, aveam imagini mult mai șterse și accentul era pus mult mai mult pe suferință. Mi-au plăcut și reprezentațiile din carte, cu toate că nu mi s-au părut cele mai potrivite. 

Mai jos o să las câteva dintre ilustrații: 

DSC_0278.JPG

DSC_0280.JPG

DSC_0281.JPG

DSC_0279.JPG

Poeziile au reușit să mă facă să mă regândesc la anumite lucruri, am găsit poeme geniale și niște idei incredibile. Poemele lui Bukowski te mișcă într-un fel sau altul, te fac să trăiești alături de autor și să-i înțelegi capriciile. Vreau să ajung să-i citesc toate poemele și romanele! Am făcut și un video cu poemul ‘singur cu toată lumea’ (unul dintre preferatele mele din ‘Dragostea e un cîine venit din Iad’):

Recomand cu încredere poeziile lui Charles Bukowski!

Cartea poate fi comandată de AICI!

Yuki

Bitis caudalis #4: Paradă paradă

Bungee-jumping. În realitatea realităţii altuia. În capul piciorul ochiul altuia. Simţind cum se scurge pe tine. Alt puroi. Din altă minte. Căci puroiul vine din bitis caudalis-ul fiecăruia. Şi la sfârşit întrebarea:

‘domnule şarpe, care este bitis caudalis-ul meu?’

‘nu ştiu nu ştiu nu ştiu’ îmi spune cu ochii plini de roşu

Îşi îngroaşă vocea. Venele pulsează. Iar limba i se despică în două. Sâsâitură.

‘domnule şarpe, sunteţi bine sănătos?’

Zâmbeşte ca în reclame. Cu dinţii până la cer şi înapoi: ‘Ca nou.’

Pip. Pap. Padap.

În seara asta sau poate că ieri am uitat de şerpi. Poate că asta a fost acum o lună. Niciodată nu am ştiut cu exactitate. Omul se mănâncă pe sine. Iar dintr-un colț regele Bitis țipă:

‘Arta a murit! Și voi ați omorât-o!’

Iar asta mă trezește. Îmi iau membrele, îmi deschid ochii, mă ridic din grămadă de șerpi, îi calc în timp ce trupul îmi e scăldat în puroiul lumii. Îmi retez limba în două ca să pot vorbi cu regele. O durere surdă în limbă în timp ce despicătura scoate un singur sâsâit:

‘BLASFEMIE ADUSĂ ȘERPILOR!’

 Iar regele Bitis mă aude. Și mă trimite în deșert. Pentru 40 de ani, să rătăcesc până când o balenă mă va lua în burta ei pentru 3 zile. Dar balene în deșert nu sunt, și nici alți șerpi cu care să vorbesc. 40 de ani stau și mă plimb prin nisipuri. Caut o scăpare, dar de fiecare dată dau de același arbust și mă plimb în același cerc.Așa că după 40 de ani mă opresc sub o dună și mă încolăcesc. Îmi turtesc coada sub propria greutate și o prind cu putere. Îmi înghit coada în timp ce ceilalți șerpi venerează un rege fals. Astăzi, șarpele din mine  a ieșit, iar omul o să spargă cercul deșertului devenind el un cerc. Așa că mă înghit. Totul se termină cu primul cerc al lumii. Culminând cu harakiri-ul lui Ourobros.

S U N T  O  S F E R Ă.

Yuki

Sângele vraciului de Joseph Delaney: Recenzie

sangele-vraciului-cronicile-wardstone-vol-10_1_fullsize.jpgMulțumesc editura Corint pentru volum!

Tom Ward este al șaptelea fiu unui al șaptelea fiu. De această dată, împreună cu niște aliați puternici, Tom ajunge să se confrunte cu vrăjitoarele din România. Într-o luptă aprigă dintre forțele întunericului și vraci, John Gregory dispare, iar Tom trebuie să-l găsească pe magistrul său cu orice preț.

Perioada în care Diavolul trebuie priponit se apropie tot mai repede, iar Tom deja începe să se gândească la sacrificiile pe care va trebui să le facă. Vor reuși Vraciul și ucenicul său să iasă din belele și să-l priponească odată pentru totdeauna pe Diavol? 

Părerea mea:

Posibil unul dintre cele mai bune volume din serie, mai antrenant ca de obicei, cu mai mult suspans și cu aceleași personaje interesante cu care Joseph Delaney ne-a obișnuit. De această dată, Tom Ward descoperă află pentru prima dată metoda prin care ar putea să-l priponească pe Diavol, iar asta necesită la rândul său un sacrificiu. Va reuși Tom să sacrifice ce iubește într-o încercare de a eradica răul din lume?

În ‘Sângele vraciului’ avem ceva mai multă mitologie ca de obicei, vrăjitoarele din România sunt niște adversari de temut pe care Tom va trebui să învețe să-i învingă. Asta m-a intrigat, partea de noutate. În momentul în care o serie ajunge să depășească 10 volume, autorii o dau într-o lălăială ce este interpretată cu plictis de către cititori. Și în ‘Cronicile din Wardstone’ s-a instaurat puțin plictisul pe la începutul romanul, voiam mai mult, iar Joseph Delaney a știut să condimenteze întreg romanul în așa fel încât cititorul să devină curios. Întrebările care-mi vin în minte după lecturarea încă unui roman din serie sunt: ‘Ce se întâmplă cu Alice?’, ‘Când vor reuși să-l priponească pe Diavol?’, ‘Cum se va termina toată povestea?’.

Partea de mitologie românească a fost diferită față de ce am citit până acum. Singurul element cunoscut a fost ideea de moroi și vampiri, restul cred că a ținut strict de imaginația autorului. Stilul de scris rămâne impecabil, iar acțiunea este antrenantă. 

Recomand seria tuturor!

Cartea poate fi comandată de AICI.

Și trailerul primului film din serie: 

Yuki