Un copil pentru Rosemary de Ira Levin

ira-levin-un-copil-pentru-rosemary-vremea-1994-l-203618-510x510.JPGUn copil pentru Rosemary, publicată în 1967, este a doua carte horror scrisă de Ira Levin.

Rosemary și Guy Woodhouse se mută într-un vechi apartament gothic în Bramford, New York. Încă de la început sunt avertizați de evenimentele inedite ce au avut loc în Bramford: canibalism, vrăjitorie, sinucideri. Rosemary își dorește cu ardoare un copil, iar Guy vrea să ajungă un actor celebru. Visele lor se împlinesc în cele din urmă, dar nu în modul în care se așteptau, mai ales după ce bătrânul cuplu de vizavi este tot mai interesat de venirea lor. 

Un copil pentru Rosemary este o nuvelă interesantă, cu o idee îndrăzneață ce tind să cred că a reușit să ridice niște semne de întrebare și să impresioneze prin anii ’70. Acum nu mai are același efect scontat, piața cinematografică este suprasaturată când vine vorba de producții ce vorbesc despre vrăjitorie, stanasim, ș.a.m.d. (ex: The conjuring, The autopsy of Jane Doe).Din cauza asta există probabilitatea să ți se pară previzibilă acțiunea, iar începutul să te plictisească. Nu cred că asta știrbește din valoare prea mult, dar te deranjează pe alocuri; tind să cred că unui împătimit horror i-ar plăcea mai mult Un copil pentru Rosemary decât mi-a plăcut mie. 

Am jonglat mult, pe parcursul nuvelei, între interes și plictis; au existat numeroase momente care au pus personajele în alertă și, tot pe-atâtea, situații în care lucrurile se mișcau încet, extrem de încet. Ira Levin reușește să te scoată din zona ta de confort cu fiecare ocazie în care speri că misterul a fost deslușit. Am apreciat cliffhangerurile, chiar dacă au reușit doar să te gâdile puțin, nicidecum înspământe (oricum, este de-a dreptul stupid să citești horror doar pentru thrill, fără să ajungi să te bucuri de poveste și personaje). În Un copil pentru Rosemary lipsește fiorul, dar există un interes acordat personajelor și poveștii. Ira Levin a reușit să dozeze acțiunea destul de bine pentru o nuvelă, acțiunea nu a eclipsat personajele sau povestea, ceea ce mi s-a părut mai mult decât satisfăcător. 

Începutul este greoi, iar personajele par anoste, șterse, dar-oarecum- realiste, aproape plăcute. Reușeai ușor să empatizezi cu Guy, un actor în căutarea succesului, cu Rosemary, care provine dintr-o familie bigotă, și cu bătrânul cuplu de vizavi, care doar sunt în căutarea unor prieteni cu care să socializeze. O atmosferă confortabilă și prietenoasă se conturează în jurul lui Rosemary, până în momentul în care rămâne însărcinată, de aici începe întreg calvarul, iar Bramford devine mai ciudat ca niciodată. 

Este previzibil parcursul personajelor, iar trădările la care este supusă Rosemary nu te impresionează peste măsură. Îți dă un fior, dar nu te sperie la nivelul la care te aștepți. Finalul este ușor dezamăgitor, deja îți dădeai seama de ce s-a întâmplat, iar reacția lui Rosemary în fața situației îți dă puțin de gândit: cât de departe poate merge iubirea unei mame față de copilul ei? Nu m-aș aștepta să ajungă atât de departe, sincer. De asemenea, există numeroase indicii cu privire la adevărata natură a oamenilor din jurul lui Rosemary; Guy este un personaj interesant, mă întreb: cât de mult costă succesul și ce suntem dispuși să sacrificăm pentru a-l obține? Ăstea sunt două dintre întrebările la care primim răspunsuri neașteptate, dar care ne arată grotescul din oameni; nu există o limită când vine vorba de propriile noastre dorințe, indiferent care ar fi prețul.

 Un copil pentru Rosemary este o nuvelă antrenantă, căreia îi lipsește suspansul pe alocuri și cu un început greoi, dar care reușește să îți ofere o experiență incitantă într-un final.

3/5

Yuki

21361265_1529558940437776_681632319_n1.png

Reclame

Vânzătorul de trecuturi de José Eduardo Agualusa

Félix Ventura. Asigură copiilor tăi un trecut mai bun. 18746981.jpg

Dacă vreodată te-ai gândit la posibilitatea de a-ți schimba trecutul, atunci Félix Ventura te poate ajuta! Îți poate oferi o genealogie complet nouă și un trecut ilustru cu care să te poți mândri. Félix inventează trecuturi, iar oamenilor pare să le placă întreaga afacere prin care pot să-și schimbe identitatea de fiecare dată când doresc. O nuvelă cu un aer neobișnuit, în care nararea se face din perspectiva unei șopârle ce trăiește în crăpăturile din casa lui Félix. 

Un străin ajunge să rezoneze cu invențiile lui Félix și pleacă în căutarea unor dovezi care să-i ateste trecutul, iar de aici o serie de întâmplări se pune în mișcare. 

Trebuie să recunosc, am fost impresionată de subiect! Încă de când am citit sinopsisul am prevăzut un gram de realism magic, iar lipsa unei opinii clare asupra caracterului real sau fictiv, mi-a stârnit tot mai mult interesul odată cu lecturarea nuvelei. Ceva asemănător am mai citit doar în romanul Un veac de singurătate, care a reușit într-o oarecare măsură să mă familiarizeze, acum câțiva ani, cu ceea ce reprezintă realismul magic în literatură. 

Agualusa este fermecător, idilic, centrat pe drama unui om ce își dorește să scape de trecut. Se citește repede, pe nerăsuflate, iar începutul anevoios este dat la o parte de curiozatea crescândă a cititorului. Nararea este simplistă și imparțială (se observă existența unui terț personaj). Mi-a plăcut atmosfera, dar am considerat mult prea fugitiv întreg decorul, nuvela alternează de la un vis la altul într-un mod haotic, care lasă loc de întrebări ce nu primesc răspuns. Personajele sunt conturate vag, dar într-o formă care vrea să păstreze misterul originii lor. 

Avem câteva capitole în care șopârla povestește fragmente din viața sa anterioară. Nu îți transmite un anumit sentiment, predomină un aer platonic, iar pe alocuri am simțit o ușoară urmă de nostalgie. Descrierile mi s-au părut mult prea lungi pentru o nuvelă ce vrea doar să schițeze încercarea macabră a oamenilor de a scăpa de trecut, totul pe fundalul unei povești de domeniul fantasticului. Mi-ar fi plăcut să fie analizate mecanismele psihologice ce stau în spatele nuvelei lui Agualusa, dar asta e doar o nemulțumire ce ține de gusturi. 

Impactul cărții nu este uluitor, aș încadra întreaga poveste sub un gen light, ușor digerabil și care reușește să impresioneze prin ambiguitate și absurditate. ‘Vânzătorul de trecuturi’  este o nuvelă cu personaje interesante, cu care te poți identifica ușor indiferent de gusturi sau așteptări.

Yuki

21361265_1529558940437776_681632319_n1.png

Vocile vikingilor de Voicu Bugariu

0_2180.jpg

Publicată în 2013 la editura Nemira în colecția Nautilius, Vocile vikingilor adună povestiri scrise de Voicu Bugariu. Cartea este formată din două părți: prima este compusă din povestiri mici (intitulată Vocile vikingilor), iar cea de-a doua dintr-o singură povestire de dimensiuni mai mari (Sfera).

Din prima parte m-a impresionat Pasiune dispărând, o altfel de povestire sf în care protagonistul observă cu stupoare cum incertitudinile sale cu privire la iubirea pe care i-o poartă unei femei duc la dispariția acesteia. Mi s-a părut interesantă chiar partea asta de psihologie sfistă, mai ales că stilul de scriere curgea de la sine și a reușit să mă facă curioasă cu privire la deznodământ. 

Celelalte povestiri mi s-au părut ușor șterse, prea puține detalii care nu au reușit să mă surprindă sau să-mi inducă o stare anume (poate doar de indignare). Am fost de-a dreptul confuză citind frânturi ce nu-mi spuneau ceva anume, iar textul abundă de descrieri care nu fac lecturarea mai plăcută.

A doua parte a cărții m-a intrigat ceva mai mult. Sfera aduce o idee interesantă și neașteptată: un autor are inspirația bruscă de a comanda o sferă pe care să o așeze în fața biroului său, la scurt timp o substanță pare să prindă viață în interiorul sferei. Culori și forme ciudate apar în interiorul sferei, iar însăși existența acesteia devine un subiect discutat de președinte și numeroși ziariști. 

Am fost foarte curioasă cu privire la așa-zisa sferă. Puțin dezamăgită spre final; chiar dacă apreciez finalurile deschise tot mă așteptam la ceva concret (măcar o explicație privind proveniența materialului din care era făcută sfera). Mi-a plăcut principiul, misterul și modul în care au evoluat personajele. 

Nu pot spune foarte multe despre autor doar prin prisma a ceea ce am citit în Vocile vikingilor; am păreri destul de contrariate: pe de-o parte mi-au displăcut scrierile mici de la început și, pe de altă parte, mi-a stârnit interesul povestea ce viza sfera misterioasă.

Dacă ajungeți să vă atingeți de nuvelă eu vă recomand doar cele două povestiri despre care am vorbit mai sus, mi se pare că au avut ceva mai mult decât poate oferi un simplu sf și au reușit să prindă și câteva elemente ce țin de evoluția psihologică a personajelor. 

2.5/5

Yuki

21361265_1529558940437776_681632319_n1.png

Procesul lui Kafka

Franz-Kafka-Procesul-opere-xx.jpg

Procesul este o nuvelă neterminată scrisă în 1914-1915 de către Franz Kafka și publicată post-mortem în 1925. 

Kafka mi-a ajuns repede la inimă, de la primele pagini am prins gustul literaturii absurdului. Doar Camus a mai avut un asemenea impact asupra mea. Recenzia o să conțină spoilere, mie mi s-ar fi părut util să citesc o părere înainte de lecturare (ajută la digerarea textului), dar voi decideți. 

Am auzit de Kafka de ceva timp (i-am văzut probabil coperțile cărților afișate pe niște pagini), nu a fost niciodată un trend cu Kafka și nici nu cred că o să existe vreodată. De ce se întâmplă asta? Kafka e un fan al literaturii absurdului: o întâmplare tragico-comică (imposibilă și improbabilă) care aduce repercursiuni mortale pentru un biet protagonist. Identitatea protagonistului este una fadă, știm doar că este un oarecare domn K., care este arestat la domiciliu și căruia i se intentează un proces. Motivul arestării? Niciunul, aparent. Aici există o dilemă încă de la început: K. este arestat fără un motiv sau cititorului nu i se prezintă cauza arestului său? Cu toate acestea, K. își caută un avocat și se prezintă la tribunal cu regularitate. Orice întrebare legată de parcursul procesului este inutilă. Absurd, nu? 

Toată lumea știe de proces, dar nimeni nu găsește o rezolvare a sa. Funcționarii, avocații mărunți, oamenii de rând sunt priviți cu amuzament. Toată goana lui K. este sortită eșecului: avocați care nu fac nimic, funcționari care nu știu decursul procesului, hârtii care se plimbă prin tribunale mărunte fără a aduce un rezultat. Și, până la urmă, toată fuga lui K. după răspunsuri este exact frământarea omului de zi cu zi: condamnat să trăiască, fără a primi un răspuns cu privire la arestul său în existență. Oamenii sunt doar piedici în acest proces, iar protagonistul este sortit eșecului încă de la început. O parabolă ne explică demersul lui K. în fața acestui proces: un om încearcă să treacă de poarta Legii, dar este oprit de către paznic. Omul încearcă să-l mituiască pe paznic, dar acesta nu se lasă influențat. Viața omului trece pe lângă el, iar paznicul îi deschide poarta, explicându-i cum acea poartă a fost creată pentru el, fără posibilitatea ca altcineva să o deschidă. Practic, omul a murit în urma procrastinării care nu l-a lăsat să ia o decizie, și prin urmare, să-l lase să-și continue viața. Procesul este o nuvelă neterminată, dar avem parte de un final searbăd: K. este ucis ca un câine. Toate întâmplările se petrec pe parcursul unui an: aniversarea lui K. reprezentând începutul și finalul procesului (care se sondează cu moartea acestuia).

Am văzut cu oarecare amuzament întâmplările din Proces; totul aparține absurdului: K. nu ajunge niciodată să afle de ce a fost condamnat, oamenii ajung să se înjosească pentru a obține un avocat, accesul oamenilor mărunți într-un tribunal cu influență este interzis (și mai mult, totul pare un mit!), iar legea devine relativă, niciun adevăr fiind absolut în fața acesteia. K. este un burlac căruia nu-i lipsesc aventurile amoroase în toată goana sa cotidiană. Mi-a plăcut K., poate prin simplul fapt că e ușor să-l sustragi din text și să te pui pe tine în locul său. Mi-a amintit de Străinul lui Camus, o altă nuvelă pe care o recomand cu toată încrederea. 

Nu cred că mai are rost să explic cât de mult mi-a plăcut conceptul lui Kafka și toată povestea lui K. 

Yuki

21361265_1529558940437776_681632319_n.png

 

Netflix prezintă #2: B: The beginning

MV5BMzY2ZTcxODctOTk1OC00YTRkLWI5NDMtZGY3NGUxMzE1YzZjXkEyXkFqcGdeQXVyMTMxODk2OTU@._V1_SY1000_CR0,0,708,1000_AL_.jpg

Nr. episoade: 12

Durată episod: 24 min.

Premieră: Martie 2018

Gen: Sci-Fi

Scor MAL: 7.68

Informații preluate de pe myanimelist.

În această serie, cercetătorii vor să creeze oameni care vor aduce pacea în lume. Din păcate, un grup malefic ajunge să îi fure și să îi folosească în niște planuri care se abat de la tot ce înseamnă pace. 

Koku, protagonistul. Keith, legendarul investigator al poliției RIS. Un experiment uman la un institut și o grămadă de crime care ajung să ia cu asalt Cremona. Poliția este depășită de situație, mai ales când criminalul are puteri supranaturale, iar nici intelectul lui Keith nu îi poate ajuta pe anchetatori să-l prindă. 

O scurtă părere: 

 Încă după primul episod mi-am dat seama că B: The beginning e o combinație stranie care împrumută foarte multe caractere de la Terror in Resonance și Death Note. M-am simțit overwhelmed după primul episod, foarte multe caractere, multe back-up story-uri și o grămadă de lupte absolut inutile. Primele episoade au fost oribile, mi-a fost greu să-mi dau seama ce se întâmplă și pentru ce se luptă toată lumea. Totuși, am decis să continui seria și nu pot spune că regret ultimele episoade. Obiectiv privind, e un anime satisfăcător. Se putea mai bine, personajele sunt bine dezovoltate, dar pentru 12 episoade cred că avem parte de mult prea multe personaje și intrigi. La un moment dat ajungi să te încurci în personaje și începi să nu-ți mai dai seama în ce tabără se situează fiecare. Totuși, dacă privesc strict subiectiv, mi-a plăcut foarte mult ce am văzut la Keith și Gilbert; aș putea spune că ăștia doi sunt slăbiciunea mea când vine vorba de anime-ul ăsta. Gilbert a devenit unul dintre personajele mele preferate din toate timpurile, l-am adorat de la primul până la ultimul episod (și nu e greu de înțeles de ce). La fel și cu Keith,un fel de copie a lui Yagami Light (Death Note): extrem de inteligent și calculat.

Tot ce mi-a plăcut la anime a ținut de Gilbert și Keith, povestea lui Koku și toată ideea privind reînvierea unor Zei mi s-a părut mai mult decât plictisitoare și chiar puțin expirată. Nu a fost executată bine partea ce ține de institut, primim mult prea puține informații, iar singurul despre care ni se vorbește într-un mod agasant este Koku. Un personaj despre care știi doar cât de special este el în comparație cu ceilalți (asta ți se spune în 12 episoade, nimic despre institut și ceilalți copii). Dezamăgitor dacă mă întrebați pe mine.   

Cred că anime-ul ăsta avea un potențial nespus de mare, dar ar fi trebuit să lase la o parte povestea institutului și a Zeilor și să se concentreze pe ceva mai realist. 

Trebuie să recunosc că a foat un anime foarte ingenios, care a reușit să mă țină captivată. Mi s-a părut previzibilă bătălia lui Keith de la final, dar tot a reușit să mă captiveze principiul și motivele care au stat în spatele crimelor. O bătălie la final care a făcut să merite urmărirea celor 12 episoade. 

Din cauză că avem foarte multe elemente (mitologii, criminali, drame din trecut, fantasy, tehnologie) este greu să urmărești firul narativ. Se pierde foarte mult din atmosferă și poate să ajungă să te enerveze. Repet, e un anime mai mult decât ingenios, care chiar are niște lucrururi interesante de spus. Personajele sunt interesante (mișto dezvoltate), grafica la fel de bună ca la orice producție Netflix, iar dialogul este relativ bun. Eu i-am dat 6/10 pe myanimelist. E o ciorbă de anime, știu; poate i-aș fi dat mai puțin dacă nu ar fi fost finalul ăla exploziv care a făcut ca tot anime-ul să merite. Și aș fi regretat să nu văd un personaj precum Gilbert, Gilbert e genial. 

PS: În ultimul timp am tot observat că Netflix a început să scoată tot mai multe anime-uri. Aveți ceva sugestii? Urmăresc și Violet Evergarden, interesantă toată perspectiva (păcat că nu e genul de anime care să-mi ajungă mie la inimă, că în rest e mai mult decât mișto). Deci, ce ați urmărit de la Netflix și v-a plăcut în mod special?

Yuki

21361265_1529558940437776_681632319_n.png

un bilet de 2,75

Am așteptat odată un tren. Am așteptat cu orele. Să vină și să mă ia din tot jegul, dintre toți drogații la pungă și toate fetele frivole și toți oamenii însetați, obosiți, mereu condamnați. Ghetele mereu ude, gâtul o durere continuă, vorbele niciodată acolo. Am așteptat cu biletul de 2,75 în buzunar și cu o cască în urechea stângă. Mâinile mereu reci, urechile înghețate și doar propria respirație. 12-16 pe minut. Fiecare numărătoare era tot mai rece. Oamenii fugeau ca să nu rămână înțepeniți. Să mori într-o gară rece, cu mucii pe-afară, cu pleoapele alipite. Ușile niciodată închise, luminile mereu aprinse. 

Scuipatul oamenilor nu ajungea la Dumnezeu. Aici se murea. Doar alți oameni din alte crăpături din alte ierni. Același ger, altă sentință. Aceeași poveste: Mă întorc și mâine. Cadavrele erau luate peste noapte. Mereu oameni noi. Astăzi o roșcată în depărtare. Pentru prima dată un tren. 

Yuki

Trainspotting (1996)

trainspotting.jpg

Filmul începe îndrăzneț: Choose Life. Choose a job. Choose a career. Choose a family. Mult prea îndrăzneț. Îl avem pe Ranton, un tip ce își petrece majoritatea timpului luând droguri în apartamentul prietenilor lui. Danny Boyle creează o imagine detaliată a vieții unor dependenți și a încercării lui Renton de a renunța la droguri.

De Danny Boyle am mai auzit prin intermediul filmului Slumdog Millionaire, care are din multe puncte de vedere aceeași textură ca Trainspotting. Slumdog Millionaire este interesant din anumite puncte de vedere, dar nu îl pot recomanda pe de-a-ntregul. 

Trainspotting a reușit să transmită o stare de anxietate (țin să cred că a fost benefică având în vedere subiectul filmului și maniera în care a fost tratat). Personajele sunt nevrotice, acțiunea este fugitivă, toate detaliile par să fugă din cadru în fața drogurilor, iar efectele speciale sunt mai mult decât fascinante.

Renton este pus într-o lumină inedită: dependentul care alege să se lase și toate lucrurile care urmează. Cred că este mai corect să spunem care este obligat. Renton își dă seama odată cu începerea unei noi vieți că prietenii lui vechi continuă să-i dea târcoale și să-l instige la viața de care a încercat să fugă. Avem perspective ingenioase și o grămadă de idei interesante. Interesante pentru că, în final, toate îți arată inutilitatea lucururilor din jurul tău. 

Filmul are bubele sale: totul pare simplu, mult prea simplu. Adicția lui Renton este tratată imediat, nu avem introdus timpul în care s-a întâmplat asta, ci doar o fugitivă imagine a angoasei care punea stăpânire pe el. Personajele apar și dispar fără vreo explicație (da, despre iubita lui Renton este vorba), iar pe la finalul filmului avem o ierarhie în cadrul relației de prietenie care nu are niciun sens.

Trainspotting este bazat pe romanul cu același nume scris de Irvine Welsh

Mi-a plăcut per total, i-am dat o notă de 3.5/5 și îl recomand tuturor!

Yuki21361265_1529558940437776_681632319_n.png

Rezoluții 2018

M-am gândit să fac un video legat de ce cărți vreau să citesc în 2018. Am ales doar 5 titluri și mi-am propus câteva lucruri legate de cărțile de anul acesta.

  • Am decis ca anul acesta să citesc mai multe cărți de non-ficțiune din diferite domenii care mă pasioneză. Prima carte care îmi trece prin minte este Sapiens: A Brief History of Humankind.
  • Vreau să citesc în engleză, mult mai mult ca până acum (aproape toate cărțile, sper eu).
  • În anul precedent mi-am setat pe Goodreads un reading challenge de o carte, iar anul acesta am decis să fac la fel. Deja l-am completat cu prima carte din acest an: Fortăreața Digitală de Dan Brown. 

Mai jos vă las video-ul în care vă vorbesc despre cele 5 cărți pe care vreau să le citesc anul ăsta!

Yuki

21361265_1529558940437776_681632319_n2.png

O nouă carte de Chuck Palahniuk în mai 2018!

Pe 1 mai 2018 ne așteptăm la un nou roman semnat de către Chuck Palahniuk. Este vorba despre Adjustment Day, roman care va apărea la editura W.W. Norton. Vă las o scurtă descriere și coperta oficială:
Adjustment-Day-Chuck-Palahniui-Large.jpg   

People pass the word only to those they trust most: Adjustment Day is coming. They’ve been reading a mysterious book and memorizing its directives. They are ready for the reckoning. 

    Adjustment Day, the author’s first novel in four years, is an ingeniously comic work in which Chuck Palahniuk does what he does best: skewer the absurdities in our society. Smug, geriatric politicians bring the nation to the brink of a third world war in an effort to control the burgeoning population of young males; working-class men dream of burying the elites; and professors propound theories that offer students only the bleakest future. 

Into this dyspeptic time a blue-black book is launched carrying such wisdom as:

Imagine there’s no God. There is no Heaven or Hell.  There is only your son and his son and his son and the world you leave for them.

The weak want you to forgo your destiny just as they’ve shirked theirs.

A smile is your best bulletproof vest.

When Adjustment Day arrives, it fearlessly makes real the logical conclusion of every separatist fantasy, alternative fact, and conspiracy theory lurking in the American psyche.

Informații preluate de pe chuckpalahniuk.net

Mie mi s-a părut interesantă toată ideea, probabil o să aștept până o să o pot comanda de pe Okian la un preț decent. Nu prea văd de ce să fac pre-order deocamdată.

PS: Am văzut că o să avem și un serial TV după Survivor! Nu am citit cartea și nici nu mă dau în vânt după seriale, dar aștept să văd despre ce e vorba.

Yuki

21361265_1529558940437776_681632319_n2.png

 

 

Apocalipsa lui Chuck Palahniuk

Apocalipsa este al doilea volum din seria Blestemați de Chuck Palahniuk. 

copertaFata.jpg

Madison este o fată rea. Madison a fost condamnată la vârsta de 13 ani să-și petreacă eternitatea în Iad, doar că Stăpânul Întunericului are alt plan pentru ea. Madison trebuie să aducă apocalipsa și să trimită populația lumii în Iad. 

Totuși, aceasta rămâne prinsă în lumea celor vii în ziua de Halloween. Între timp, Camille și Antonio Spencer au creat o religie nouă care garantează intrarea oamenilor în Iad, iar Madison trebuie să-i oprească înainte de a fi prea târziu.

Chuck Palahniuk are o semnătură proprie când vine vorba de scris, iar din Apocalipsa a reușit să facă o varză totală cu semnătura lui cu tot. Îmi place Palahniuk, e unul dintre autorii mei preferați în momentul de față, dar așa cum a recunoscut un alt cititor înfocat de-al lui ‘cărțile de după 2010 devin tot mai proaste’. Sau poate e vorba doar de seria asta. Ideea e super mișto, dar anumite lucruri sunt atât de stupid explicate că îți dădeai ochii peste cap cu o viteză de 100 RPM. 

Volumul 2 e atât de obositor și are atât de puține lucruri care să te surprindă! Primele 100 de pagini sunt doar o rememorare a vieții de lux pe care Madison a dus-o pe pământ. Sunt strecurate câteva idei cu privire la ce înseamnă religia creată de Antonio și Camille, dar și câteva amintiri din copilăria lui Madison. Madison este într-o formulă mai enervantă ca oricând: din nou am avut problema în care nu îmi dădeam seama dacă are 13, 5 sau 20 de ani. 

Singura informație interesantă apare atunci când descoperi motivul pentru care Madison a ajuns în Iad și cum Stăpânul Întunericului a pus la cale tot complotul. E puțin probabilă toată povestea, dar măcar a reușit să mă amuze. Am perceput toată cartea ca pe o satiră adusă religiei și, implicit, a crezurilor oamenilor cu privire la lumea de dincolo. 

Mi-a plăcut cum a fost descris Iadul în Blestemați; în al doilea volum aproape lipsește orice asociere cu lumea de dincolo și ni se descrie foarte mult cum merge treaba cu fantomele pe pământ. Un fel de Scurtă-incursiune-în-lumea-morților-din-perspectiva-unei-fantome-de-13-ani! Și da, oamenii par al naibii de amuzanți și ipocriți prin perspectiva lui Madison. 

Au fost părți  care mi s-au părut mai mult decât inutile, toate acele tweeturi de la Leonard reușeau doar să-ți dea mai multe bătăi de cap cu explicații privind apocalipsa și adaptarea acesteia la situația actuală. Toată cartea este formată din Tweeturi pe care le scrie Madison, nu pot să spun că m-a deranjat formatul, ba chiar mi s-a părut interesant.

Mi-a plăcut finalul cărții, a dat sentimentul ăla de aventură și a lăsat loc de un volum următor. Posibil să continui trilogia, oricât de multe bătăi de cap mi-a dat și oricât de exagerată mi s-a părut, sunt curioasă să aflu cum se va termina povestea lui Madison. 

Rating: 2/5

Yuki

21361265_1529558940437776_681632319_n2.png