Secretul regelui nemuritor de M.M. Țara

Baladele Nlithiei: Secretul regelui nemuritor este cartea a cărei acțiune se petrece cu 14 ani înainte de cea din Inima dragonului. Eu le-am citit în ordine inversă și nu a fost deranjant. Prologul vorbește de întâmplarea care i-a pus pe Asht și Lied în posesia celui mai important instrument magic, octionul. Avem parte de un rege nemuritor, trădări și un roman action-packed. secretul-regelui-nemuritor-coperta-site.jpg

Cam așa sună sinopsisul: 

Barzi de meserie și hoți de vocație, Lied și Asht pun la punct lovitura vieții lor: un plan nebunesc de îmbogățire, executat într-o singură noapte. Însă, cineva are alte planuri cu ei și, împotriva voinței lor, se trezesc prinși într-o conspirație la curtea regală a Osei. Ca să scape cu viață, cei doi trebuie să îl jefuiască pe misteriosul suveran, supranumit Regele Nemuritor.

Prologul m-a lăsat puțin cam rece. Avem același stil de scris, aceeași ingeniozitate și aceleași personaje. Mă așteptam să găsesc ceva mai autentic, mai febril. Acțiunea mi s-a părut de-a dreptul haotică. Toată acțiunea mi s-a părut pe fugă, comprimată în mult prea puține pagini și cu explicații la fel de puține. Apar personaje care mi s-au părut absolut inutile pentru toată cartea (Siope, fata care cântă la oction pentru rege), iar Asht și Lied sunt mai puțini extraordinari ca niciodată. Din Inima dragonului rămăsesem cu impresia că Asht și Lied sunt genul de eroi de care n-are cum să nu îți placă (gen Robin Hood), dar atitudinea lor din Secretul regelui nemuritor mi s-a părut de-a dreptul banală. Nu sunt niște eroi, sunt doar niște copii mult prea interesați de propriul-bine ca să poată să-și îndeplinească promisiunile.

Mi-a plăcut stilul de scriere și povestea: ideea de instrument cu puteri neimaginabile ce putea să ofere nemurire oamenilor. Cred că toată seria lui M.M.Țara este o serie care s-ar potrivi mai mult unui copil. Cred că un copil s-ar bucura mai mult de aura de magie și aventură pe care o imprimă cartea.  Recomand  Inima dragonului dacă sunteți interesați de o călătorie fantasy pe cinste!

Yuki

21361265_1529558940437776_681632319_n2

Anunțuri

Reinventarea basmului Harap Alb: Haiganu, zis și Ochilă

Haiganu.jpg

Într-o lume îndepărtată un Zeu este osândit să audă gândurile oamenilor. Haiganu, unul dintre Cei Mari, este pus să cutreiere printre Cei Mici după ce este aruncat pe pământ de zeul Pleistoros. După veacuri în care aude gândurile oamenilor, Haiganu aude vocea unui fiu de mag, singurul care poate opri șuvoiul de voci din capul lui. Fiul de mag, la polul opus, duce propria sa luptă cu Dekibalos, bărbatul ce mănâncă și înrobește copii.

Părerea mea:

Un roman care reinventează basmul ‘Povestea lui Harap Alb’ de Ion Creangă într-o poveste epică cu Zei, magie, împărății gata să cadă și…copii. O carte inovativă în fantasy-ul românesc, un Harap-Alb mai diferit și puțin mai actual, mai tolkienesc decât m-am așteptat și care reușește să îți capteze interesul printr-un univers extraordinar de complex. Romanul are o hartă la început după care te poți ghida destul de ușor prin acțiune, harta prezintă o lume nouă în care oamenii de rând sunt despărțiți de conducători printr-un zid. Romanul este unul interesant, avem mai multe perspective, asta aduce o imagine de ansamblu a lumii lui Marian. Personajele sunt atipice: transformarea lui Ochilă într-un Zeu osândit, copii ce sunt tratați precum sclavii și un profet ce vestește venirea lui Haiganu în lume.

Finalul adună foarte multă tensiune din toate părțile: de la oamenii de rând până la Zei. Mi-a plăcut, te face să aștepți cu nerăbdare următoarele volume, iar bonus mai primești și un mic mind-fuck. Cred că Marian Coman aduce la lumină o poveste interesantă, o bătălie a unor Zei oarecum noi pentru noi, i-am mai întâlnit în ‘Povestea lui Harap-Alb’, dar de această dată personajele au o personalitate, li s-a dat o voce pe care înainte nu o aveau. E ca și cum ai vedea o lume dintr-o perspectivă complet nouă, mai atractivă de această dată.

Încă de la început dăm de Haiganu și Zourazi, două personaje ce duc două bătălii destul de asemănătoare. Pe de-o parte Zourazi este sclavul nemilosului Dekibalos, un om ce în cinstea unui zeu nemilos omoară copii. Zourazi trebuie să se lupte cu soarta crudă de a fi întemnițat și umilit, fiind doar un obiect de schimb pentru Dekibalos. Pe de altă parte Haiganu se luptă cu propriile gânduri și ale altor zeci de oameni, Fluviul șoaptelor este locul în care toate frământările, durerile și gândurile oamenilor se adună pentru a se revărsa în mintea lui Haiganu. Fiecare își duce propria luptă, Haiganu cu propriul blestem, iar Zourazi cu mânia asupritorului său.  

Per total a fost unul dintre cele mai bune romane fantasy citite de mine. ‘Haiganu. Fluviul șoaptelor’ poate fi comandat de AICI.

Există și o recenzie video a cărții: 

Yuki

21361265_1529558940437776_681632319_n.png

 

”Așa merg lucrurile!” Kurt Vonnegut și al său abator 5.

 

abatorul-cinci_1_fullsize.jpgTitlul: ‘Abatorul 5 sau Cruciada copiilor. Un dans obligatoriu cu moartea’

Autor: Kurt Vonnengut

Titlul original: ‘Slaughterhouse-Five’

An apariție: 1969

Traducere: Art, 2014, trad. de Rodica Mihăilă

Rating:five-stars.png

 

Recenzia nu conține spoilere!

1945. Bombardarea Dresdei de către britanici și americani deopotrivă. Billy Pilgrim stă ascuns într-un depozit de carne împreună cu câțiva refugiați americani, așteptând ca bombardamentul să se oprească în timp ce 135.000 de oameni vor muri la suprafață.

Billy Pilgrim. Un bufon al războiului, un observator tăcut al carnagiului, mai mult bolnav decât sănătos, mai mult visând în aripa spitalului decât cu arma pe front. Și totuși Billy reușește să supraviețuiască, sfidând raporturile spațio-temporale, fiind un călător trecut/viitor.

Kurt Vonnegut scrie cu măiestrie un roman despre extratereștri, război și călătorii în timp, roman ce acaparează cititorul prin umorul negru, ironia și ideile aberante pe care le prezintă. 

Mă declar vinovată: Kurt Vonnegut m-a șocat într-un mod în care niciun autor nu a reușit vreodată să o facă. Dacă te-ai întrebat vreodată cum arată un personaj tip Camus (absurdul existenței) pe fundal de război și extratereștri atunci cred că ar trebui să citești ‘Abatorul 5’! 

Începutul a fost pentru mine unul greoi. Mi-a luat primele 50 de pagini să mă obișnuiesc cu stilul și toate scindările trecut/viitor; deja, de la pagina 100, citeam cu aviditate fiecare paragraf. Mi s-a părut că toate elemente se potriveau, erau bine legate între ele, iar pentru prima dată nu te mai interesa ce se întâmplă cu Billy, ci cum se construia povestea. M-am simțit de parcă aș fi citit un roman pavlovian, fiecare element era legat de un altul, fiecare acțiune avea o reacțiune ce îl putea duce pe Billy fie în trecut, fie în viitor. 

Billy devine fanul unul scriitor sf în timpul războiului, povestindu-ne pe parcursul romanului tot felul de idei întâlnite în cărțile sale: grădini zoo pentru oameni pe planete extraterestre, copaci care fac bani și diamante, călătorii în timp ș.a.m.d. Odată cu derularea acțiunii ai impresia că Billy este un personaj al lui Kilgore Trout (autorul de sf), fiind victima acelorași întâmplări derulate la infinit. Ideile lui Trout mi s-au părut geniale, iar călătoriile lui Billy până pe planeta Tralfamadore m-au lăsat mai mult decât intrigată. 

Mi-au plăcut ideile filosofice strecurate pe alocuri, Billy este adeptul unei ideologii prin care se crede că nu poți schimba ceea ce se întâmplă, că tu poți muri, dar de fiecare dată ajungi să retrăiești aceleași momente. Mi-aș fi dorit să fie mai bine dezvoltate toate ideile; în sine, romanul mi s-a părut foarte interpretabil. 

Expresiile din roman mi s-au părut neobișnuite și amuzante (‘Închide dracului ușa aia, strigă cineva la Billy. Te-ai născut în staul?’, ‘Maggie era cam prostuță, dar avea harul senzațional de a te îndemna să faci copii’). Stilul de scriere este impecabil, cititorul ajungând să devoreze romanul în cele din urmă.

Vonnegut aduce ceva nou literaturii prin acest roman: o călătorie neobișnuită prin mintea omului și o neașteptată relatare despre război. Scenele războiului mi s-au părut realist descrise, pe alocuri fiind strecurat umor negru și câte o replică de ‘Așa merg lucrurile’! la fiecare eveniment nedrept ce avea loc pe front. Bombardarea Dresdei este unul dintre momentele istorice despre care s-a vorbit foarte puțin, dar care a făcut mai mulți morți decât bomba de la Hiroshima. 

Mi-a trezit emoții destul de controversate: pe de-o parte tristețe, iar pe de altă parte entuziasm și curiozitate. Este pentru prima dată când am citit o carte despre bombardarea Dresdei și este pentru prima dată când găsesc o lucrare atât de autentică despre război. Cartea aduce o atmosferă plină de teroare, nebunie și umor, iar asta îl trece pe cititor prin o grămadă de stări contradictorii. Mi s-a părut un roman extraordinar de bun, ajuns unul dintre preferatele mele. Totodată, îl consider un roman diferit, foarte diferit de literatura pe care am citit-o până în momentul ăsta. Atâtea elemente neobișnuite, incredibile, ciudate, structurate atât de bine într-un roman de doar 200 de pagini! Cred că așa arată lucrarea unui artist adevărat!

Cartea poate fi comandată de pe site-ul editurii Art!

YukiGRR.png

Dragostea e un cîine venit din Iad de Charles Bukowski: Recenzie

dragostea-e-un-ciine-venit-din-iad-61-de-poeme-erotice_1_fullsize.jpgMulțumesc Libris pentru exemplar! Libris este o librărie online cu numeroase cărți online, de unde vă puteți comanda cărți de beletristică scrise de Charles Bukowski și nu numai.

Bukowski este unul dintre cei mai citiți poeți americani, în antologia ‘Dragostea e un cîine venit din Iad’ avem o serie de poezii ce prezintă dragostea sub diferite forme. Bukowski este un proscris încă de la început; sensibilitatea întrepătrunde ignoranța, iar cititiorul ajunge într-o lume în care femeia este centrul fericirii sau, după caz, al nefericirii autorului. 

Părerea mea: 

Bukowski este al naibii de bun! Încă de la primele pagini dăm de un Bukowski frustrat, un Bukowski ce își caută fericirea în tot mai multe femei: înalte, cu picioare frumoase, bătrâne, provocatoare; așteptând de fiecare dată ca cineva să se întoarcă la el. Încă de la început am simțit că mă regăsesc în câteva dintre gândurile lui Bukowski, din prima poezie ni se spune cât se poate direct ce părere are autorul cu privire la poezie: 

”Observ că am făcut mulți poeți

dar prea puțină

poezie.”

Stilul mi s-a părut unul nostalgic, melancolic, sunt poezii care au nevoie de timp pentru ‘a se digera’ și sunt poezii care tind să se citească repede, peste care ajungi să sari cu privirea. Mi-au plăcut cele greu de digerat, care te făceau să lași cartea jos pentru câteva momente și care te făceau să te regândești la ceea ce tocmai ai citit. Poezia trebuie să disturbe cititorul, iar Bukowski reușește din plin să facă asta. 

O poezie care mi s-a părut de o finețe extraordinară este ‘oamenii ca florile’. Mi s-a părut una dintre cele mai sincere și profunde poezii citite de către mine, o poezie în care Bukowski a extras orice urmă de deznădejde pe care o avea și a lăsat doar tandrețea lumii: 

”polițiștii și-au predat

insignele

soldații și-au aruncat

armele

nu mai avem nevoie de pușcării

sau de ziare de ospicii sau de

lacăte pe uși.”

Poemul ‘bere’ m-a impresionat la fel de mult ca ‘oamenii ca florile’.  Știu că îl citisem acum câțiva ani în original (‘beer’), nu pot spune că pe atunci îmi plăcuse. Acum mi s-a părut un poem trist, genul de poem care îți dă o stare de goliciune.

În dreptul fiecărui poem există un desen realizat de Dumitru Gorzo, un renumit pictor român. Dumitru Gorzo mi s-a părut că a pus foarte mult accent pe erotism în desenele sale. În mintea mea exista o imagine complet diferită față de ce vedeam în fața ochilor, aveam imagini mult mai șterse și accentul era pus mult mai mult pe suferință. Mi-au plăcut și reprezentațiile din carte, cu toate că nu mi s-au părut cele mai potrivite. 

Mai jos o să las câteva dintre ilustrații: 

DSC_0278.JPG

DSC_0280.JPG

DSC_0281.JPG

DSC_0279.JPG

Poeziile au reușit să mă facă să mă regândesc la anumite lucruri, am găsit poeme geniale și niște idei incredibile. Poemele lui Bukowski te mișcă într-un fel sau altul, te fac să trăiești alături de autor și să-i înțelegi capriciile. Vreau să ajung să-i citesc toate poemele și romanele! Am făcut și un video cu poemul ‘singur cu toată lumea’ (unul dintre preferatele mele din ‘Dragostea e un cîine venit din Iad’):

Recomand cu încredere poeziile lui Charles Bukowski!

Cartea poate fi comandată de AICI!

Yuki

Sângele vraciului de Joseph Delaney: Recenzie

sangele-vraciului-cronicile-wardstone-vol-10_1_fullsize.jpgMulțumesc editura Corint pentru volum!

Tom Ward este al șaptelea fiu unui al șaptelea fiu. De această dată, împreună cu niște aliați puternici, Tom ajunge să se confrunte cu vrăjitoarele din România. Într-o luptă aprigă dintre forțele întunericului și vraci, John Gregory dispare, iar Tom trebuie să-l găsească pe magistrul său cu orice preț.

Perioada în care Diavolul trebuie priponit se apropie tot mai repede, iar Tom deja începe să se gândească la sacrificiile pe care va trebui să le facă. Vor reuși Vraciul și ucenicul său să iasă din belele și să-l priponească odată pentru totdeauna pe Diavol? 

Părerea mea:

Posibil unul dintre cele mai bune volume din serie, mai antrenant ca de obicei, cu mai mult suspans și cu aceleași personaje interesante cu care Joseph Delaney ne-a obișnuit. De această dată, Tom Ward descoperă află pentru prima dată metoda prin care ar putea să-l priponească pe Diavol, iar asta necesită la rândul său un sacrificiu. Va reuși Tom să sacrifice ce iubește într-o încercare de a eradica răul din lume?

În ‘Sângele vraciului’ avem ceva mai multă mitologie ca de obicei, vrăjitoarele din România sunt niște adversari de temut pe care Tom va trebui să învețe să-i învingă. Asta m-a intrigat, partea de noutate. În momentul în care o serie ajunge să depășească 10 volume, autorii o dau într-o lălăială ce este interpretată cu plictis de către cititori. Și în ‘Cronicile din Wardstone’ s-a instaurat puțin plictisul pe la începutul romanul, voiam mai mult, iar Joseph Delaney a știut să condimenteze întreg romanul în așa fel încât cititorul să devină curios. Întrebările care-mi vin în minte după lecturarea încă unui roman din serie sunt: ‘Ce se întâmplă cu Alice?’, ‘Când vor reuși să-l priponească pe Diavol?’, ‘Cum se va termina toată povestea?’.

Partea de mitologie românească a fost diferită față de ce am citit până acum. Singurul element cunoscut a fost ideea de moroi și vampiri, restul cred că a ținut strict de imaginația autorului. Stilul de scris rămâne impecabil, iar acțiunea este antrenantă. 

Recomand seria tuturor!

Cartea poate fi comandată de AICI.

Și trailerul primului film din serie: 

Yuki

Sfârșitul copilăriei de Arthur C.Clarke: Recenzie

978160.jpgMulțumesc Libris pentru exemplar! Libris este o librărie online cu numeroase cărți online, de unde vă puteți comanda cărți sf&fantasy scrise de Arthur C.Clarke și nu numai.

Sunt o specie nemaivăzută, dezvoltată pe plan intelectual, tehnologic și militar, care aduce Pământul într-o nouă era de prosperitate. Li se spune Overlorzi și sunt protectorii Pământului. Dar ce poate ascunde o specie extraterestră? Și de ce aceștia ar ajuta la prosperitatea unei alte specii?

‘Îngrozitor de logic, plauzibil și straniu de profetic. Clarke este un maestru.’

Los Angeles Times

Părerea mea:

Nu sunt o adeptă a sf-ului. Nu pot spune că m-a impresionat vreo carte sf în mod special, dar această carte a fost surprinzătoare. Ni se prezintă o lume complet nouă, o lume în care nu mai există înfometare și nici criminalitate. Pare a fi scenariul perfect al unui paradis? Dar ce se întâmplă când totul a fost deja descoperit? Oare lumea nu va deveni anostă?

”Știința poate distruge religia atât ignorând-o, cât și infirmând temeinicia doctrinelor sale. Din câte știu eu, nimeni nu a demonstrat vreodată nonexistența lui Zeus sau a lui Thor, dar acești zei au mai puțini adepți acum.”

Am mai citit de la Clarke ‘Fântânile paradisului’, nu îmi amintesc subiectul, știu doar că îmi plăcuse la vremea respectivă. Ce aduce nou această carte? 

‘Sfârștiul copilăriei’ pare a fi mult mai accesibilă tuturor, Clarke nu ne amețește cu zeci de detalii ce țin de tehnologie, iar ăsta e un plus considerabil pentru un amator al sf-ului. Personajele sunt interesant conturate, avem o varietate de tipologii umane.Nu există un personaj central în jurul căruia să se învârtă acțiunea, perpectiva este obiectivă, lucru care ne ajută la vizualizarea unei imagini de ansamblu. Lume în care lucrurile par să se fi echilibrat, dar pentru cât timp? Și ce voiau acei Overlorzi? Întrebarea din urmă m-a ținut în priză pe durata întregului roman. Iar sfârșitul a fost un plot-twist veritabil, un final deschis, ușor abstract, despre care mi-aș fi dorit să aflu mai multe.Un alt moment veritabil a fost chiar ziua în care Overlorzi își arată pentru prima dată chipul. Ușor șocant, dar interesant totodată.  În general, cred că mi-ar fi plăcut să aflu mai multe despre cum s-a dezvoltat economia și cum a ajuns Pământul în punctul X. Ăsta e singurul neajuns pe care l-am găsit. Mi-ar fi plăcut să existe mai multe explicații cu privire la lumea nouă.

‘Sfârșitul copilăriei’ este un roman plin de surprize, alert, care reușește să facă un scenariu cât se poate de antrenant despre o posibilă invazie extraterestră. Cred că este unul dintre cele mai bune romane cu care poți să începi să citești sf. O recomand!

Cartea poate fi comandată de AICI.

Notă: 4/5

Yuki

Aliata vraciului (#9) de Joseph Delaney: Recenzie

aliata-vraciului-eu-sunt-grimalkin-cronicile-wardstone-vol-9_1_fullsize.jpgMulțumesc editura Corint pentru volum!

*Această recenzie poate conține spoilere având în vedere că face parte dintr-o serie!*

În al 9-lea volum din seria ‘Cronicile din Wardstone’ acțiunea ne este relatată prin perspectiva vrăjitoarei Grimalkin, cea mai mare asasină a clanului Malkin. Grimalkin are scopul de a păzi capul Diavolului cu prețul vieții, timp ân care Slujitorii Diavolului ajung să se antreneze într-o luptă pe viață și pe moarte pentru a recupera capul stăpânului lor.

Slujitorii Diavolului decid- cu ajutorul magiei negre- să creeze un kretch. Un kretch este o ființă cu o putere nebănuită și cu o forță incredibilă a cărui unic țel este acela de a o nimici pe Grimalkin. Va reuși aceasta să-și salveze pielea și să-și ducă misiunea la bun sfârșit?

Părerea mea:

După aproximativ 4 ani am reușit să mă reapuc de seria lui Joseph Delaney. M-am oprit dintr-un motiv destul de simplu: am decis să aștept până vor fi traduse mai multe volume. Între timp, cei de la Corint, au  tradus și volumul de față și volumele 10, 11 din serie. Este una dintre puținele serii care mi-au plăcut. 

‘Cronicile din Wardstone’ sunt un obicei, o plăcere. Surpriza a fost faptul că după 4 ani seria asta rămâne la fel de genială ca la început. Acum lucurile mi s-au părut mult mai previzibile, iar sentimentul predominant a fost unul de déjà vu. Nu este un lucru neapărat rău, dar dacă citești consecutiv toate cărțile lui Joseph Delaney e foarte posibil să te plictisească la un moment dat.

Caracteristica de bază a seriei este complexitatea, există atât de multă mitologie în spatele fiecărui personaj! Îmi place să le văd cum evoluează și se desprind de prejudecăți rând pe rând. Sunt curioasă cu privire la direcția în care se îndreaptă seria!

Pentru prima dată avem perspectiva vrăjitoarei Grimalkin, lucru care poate părea ciudat la început. Grimalkin ajunge să povestească pe parcursul romanului modul în care a ajuns ea vrăjitoarea asasină a clanului Malkin, cum l-a înfruntat pentru prima dată pe Diavol și cum a ajuns să aibe o învoială cu ucenicul vraciului, Tom Ward. 

Grimalkin ajunge să fie personajul meu preferat în urma aventurii sale. Aceasta vorbește despre onoare și demnitate, un lucru destul de rar întâlnit în cărți. Cred că putem învăța destul de multe de la Tom Ward și Grimalkin, lucruri pe care ajung să le observ abia acum. Nu cred că este doar o luptă bine-rău, ci o întreagă relatare despre curaj și voință. 

Stilul de scris curge, iar acțiunea te ține în priză constant. Întâlnim câteva personaje noi, vedem cum Grimalkin ajunge să apeleze la ajutorul său, dar ne reîntâlnim și cu cele mai vechi: Diavolul, vrăjitoarele Lamia, Alice etc.

Este una dintre seriile pe care le recomand, care chiar și după 4 ani a rămas la fel de bună pentru mine! 

În altă ordine de idei, în perioada 1-8 Martie, cei de la editura Corint au niște reduceri foarte faine la cărți romantice. Aruncați o privire!

Timeline cover Luna iubirii set 1-2.jpg

Yuki

Credința biologiei și biologia credinței de Robert Pollack

credinta-biologiei-si-biologia-credintei-ordine-sens-si-liber-arbitru-in-stiintele-medicale-moderne_1_fullsize.jpgMulțumesc Târgul cărții pentru volum!

O non-ficțiune ce prezintă legătura credință-știință și care aduce în discuție niște subiecte cât se poate de actuale: necesitatea existenței unei etici în genetică, eficacitatea psihosomaticii, viitorul speciei umane și sensul vieții.

Robert Pollack ne explică simplu cum religia poate influența omul de știință, dar și cum etica este un lucru de care avem neapărată nevoie în contextul cercetării genetice.

Părerea mea:

Îmi este destul de greu să fac recenzia unei cărți de non-ficțiune. De multe ori mă văd în imposibilitatea de a găsi niște criterii care să argumenteze punctajul unei cărți de non-ficțiune.

În primă fază, mi se pare incredibil de bine explicată. Nu trebuie să deții niște cunoștiințe anterioare cu privire la genetică sau un anume cult. Robert Pollack stârnește interesul prin textul bine documentat și care abundă de explicații.

Înainte de a lectura romanul vedeam genetica ca pe un domeniu neinteresant, dar după am ajuns să înțeleg cât de mult contează și cât de multe lucruri poate schimba această știință.Asta m-a fascinat cu adevărat, faptul că suntem într-o perioadă a istoriei în care avem puterea de a eradica o boală încă din stadiul de embrion. Bineînțeles, acest lucru este precedat de numeroase experimente ce aduc întrebarea: Cât este de etic ca întreaga viață a unei persoane să fie doar un experiment? Cât este de etic ca acea persoană să nu aibe liber-arbitru în favoarea unei ample descoperiri?

‘Caracteristica nenaturală a medicinei- pe care o împarte cu alte seturi de meme simbiotice care lucrează împortiva selecției naturale, precum unele ritualuri religioase- rezidă în insistența asupra importanței esențiale a durerii și suferinței persoanei.’

Ni se prezintă pe scurt și importanța psihosomaticii și cel mai cunoscut efect: efectul placebo! Practic ni se arată cum mintea și trupul sunt într-o puternică conexiune, iar tot ceea ce influențează psihicul va influența și funcționarea noastră biologică într-o anumită măsură.

Explicația cu privire la ADN este destul de simplă: practic tot ceea ce reprezintă ADN-ul nostru în acest punct nu este nimic altceva mai mult decât niște erori cumulate în timp. Autorul ne povestește și cum evreii percep toată această problemă cu privire la etica din genetică și cât de mult contează pentru ei liberul-arbitru.

‘În termenii mecanismelor evoluției care funcționează prin mutații, fiecare dintre noi este în mod absolut un experiment genetic care se încheie odată cu moartea.’

Mi-a plăcut modul în care a fost structurată informația: în primă fază se vorbește despre legătura religie-știință și toate similitudinile dintre cele două, în a doua parte (intitulat și ‘Sensul este în ordine’) ni se explică partea de genetică și importanța unor descoperiri ce țin de modificările unor gene, ca în ultima parte (‘Știința unei singure vieți’) să ni se arate creșterea demografică a evreilor în anumite perioade ale istoriei și ce înseamnă efectul fondatorului. 

Cartea asta m-a impresionat, m-a impresionat să citesc despre toate aceste erori ADN și să văd câtă legătură există între credință și știință. Cel mai important cred că a fost finalul, care a avut un impact major asupra viziunii mele legate de genetică și cercetare.

O recomand celor care sunt interesați de genetică, credință și etica unui experiment. 

Cartea o puteți comanda de AICI.

Yuki

Portocala mecanică de Anthony Burgess: Recenzie

anthony-burgess-portocala-mecanica-humanitas-2007-a-721560-510x510.jpgMulțumesc Târgul cărții pentru exemplar!

Povestea îl urmărește pe Alex, un tânăr de 15 ani ce își petrece serile în baruri bând cocktail-uri moloko, ca mai apoi să facă o serie de fărădelegi. Violuri, violență, lupte stradale, jafuri: toate acestea sunt elementele principale ale romanului ‘Portocala mecanică’.

Aflat în impas, în urma trădării din partea găștii sale, Alex ajunge în închisoare, loc unde acesta va fi primul om pe care se va studia o nouă tehnică menită să înlăture impulsurile violente și să reducă criminalitatea.

‘Portocala mecanică’ este un simbol al romanului, simbol ce reprezintă instinctul uman de a nu putea fi ‘mecanizat’ după o serie de legi. Putem noi să distrugem aceste impulsuri din naștere și să devenim, în cele din urmă, o portocală mecanică?

‘Încercarea de a impune omului, o creatură evolutivă și capabilă de tandrețe, capabilă să culeagă stropii de pe buzele bărboase ale Domnului la Judecata de Apoi, încercarea de a impune, zic, legi și condiții potrivite unei creații mecanice, iată împotriva a ce ridic eu condeiul meu ca o spadă’. 

Părerea mea:

Romanul aduce un început extraordinar de promițător și interesant. Personajul principal este incredibil de bine conturat prin limbaj și acțiuni.

Coperta m-a intrigat inițial (crezând că toate desenele sunt puse la nimereală), pe când fiecare imagine este o reprezentare a momentelor importante din roman (portocala, Beethoven și pistolul).M-a șocat puțin limbajul la început, mi s-a părut greoi, ca în timp să-mi dau seama că este argoul personajelor și are strict rolul de a contura clasa socială din care fiecare personaj făcea parte.

Cartea în sine tratează un subiect destul de delicat: omul este văzut ca o mașinărie ale cărei greșeli trebuie corectate. Mi s-a părut interesantă ideea prin care omul este folosit ca unealtă în jocuri politice, iar victimele trebuie să suporte consecințele.Lucru care este cât se poate de actual chiar și după mai bine de 50 de ani de la publicarea cărții.

EMGN-Things-You-Wont-Get-Right-The-First-Time-5.gif

Am fost plăcut surprinsă pe durata cărții de ambianță, dar ultimele 50 de pagini mi s-au părut ‘în plus’, de parcă toată cartea mergea pe o idee, iar în ultimele 50 de pagini autorul se răzgândește și vrea să arate în ultimă instanță care-i faza cu ‘acea portocală mecanică’. Pot spune că am rămas dezamăgită pe final, ideea de bază a fost absolut incredibilă, iar personajele geniale; totuși, firul narativ mi se pare că nu ajunge nicăieri, doar tindea să ne demonstreze capacitatea firii umane de a-și depăși limitele.

Am auzit de ‘Portocala mecanică’ într-o carte de astronomie și mi se păruse interesantă ideea prin care se trasase o limită între o metodă de tortură din sec 15 (water cure) și cartea de față. Asta m-a atras în primă instanță, apoi au fost câteva recenzii pozitive citite și, în cele din urmă, interesul pe care mi l-a stârnit modul în care Alex trebuia să se ‘mecanizeze’ pentru a ajunge să corespundă societății. În carte se mai pune problema mecanizării propriilor impulsuri umane fără a-ți da consimțământul, rezultând într-un individ ce este acceptat din punct de vedere social, dar care nu dispune de o opinie proprie. ‘Portocala mecanică’ rămâne la ideea de clonare în masă sau la dorința lăuntrică de a te integra în societate și a dispune de libertate?

Aștept să văd filmul din 1971, sunt foarte curioasă cum a fost pusă în scenă o asemenea idee.Am văzut că Anthony Burgess are destul de multe romane publicate, iar o parte din ele sunt traduse și în română. Posibil să mă reîntorc să mai citesc o carte scrisă de el cândva.

Lăsați-mi părerile voastre în comentarii!

Multe alte cărți puteți comanda de pe site-ul Târgul cărții!

Yuki