Un copil pentru Rosemary de Ira Levin

ira-levin-un-copil-pentru-rosemary-vremea-1994-l-203618-510x510.JPGUn copil pentru Rosemary, publicată în 1967, este a doua carte horror scrisă de Ira Levin.

Rosemary și Guy Woodhouse se mută într-un vechi apartament gothic în Bramford, New York. Încă de la început sunt avertizați de evenimentele inedite ce au avut loc în Bramford: canibalism, vrăjitorie, sinucideri. Rosemary își dorește cu ardoare un copil, iar Guy vrea să ajungă un actor celebru. Visele lor se împlinesc în cele din urmă, dar nu în modul în care se așteptau, mai ales după ce bătrânul cuplu de vizavi este tot mai interesat de venirea lor. 

Un copil pentru Rosemary este o nuvelă interesantă, cu o idee îndrăzneață ce tind să cred că a reușit să ridice niște semne de întrebare și să impresioneze prin anii ’70. Acum nu mai are același efect scontat, piața cinematografică este suprasaturată când vine vorba de producții ce vorbesc despre vrăjitorie, stanasim, ș.a.m.d. (ex: The conjuring, The autopsy of Jane Doe).Din cauza asta există probabilitatea să ți se pară previzibilă acțiunea, iar începutul să te plictisească. Nu cred că asta știrbește din valoare prea mult, dar te deranjează pe alocuri; tind să cred că unui împătimit horror i-ar plăcea mai mult Un copil pentru Rosemary decât mi-a plăcut mie. 

Am jonglat mult, pe parcursul nuvelei, între interes și plictis; au existat numeroase momente care au pus personajele în alertă și, tot pe-atâtea, situații în care lucrurile se mișcau încet, extrem de încet. Ira Levin reușește să te scoată din zona ta de confort cu fiecare ocazie în care speri că misterul a fost deslușit. Am apreciat cliffhangerurile, chiar dacă au reușit doar să te gâdile puțin, nicidecum înspământe (oricum, este de-a dreptul stupid să citești horror doar pentru thrill, fără să ajungi să te bucuri de poveste și personaje). În Un copil pentru Rosemary lipsește fiorul, dar există un interes acordat personajelor și poveștii. Ira Levin a reușit să dozeze acțiunea destul de bine pentru o nuvelă, acțiunea nu a eclipsat personajele sau povestea, ceea ce mi s-a părut mai mult decât satisfăcător. 

Începutul este greoi, iar personajele par anoste, șterse, dar-oarecum- realiste, aproape plăcute. Reușeai ușor să empatizezi cu Guy, un actor în căutarea succesului, cu Rosemary, care provine dintr-o familie bigotă, și cu bătrânul cuplu de vizavi, care doar sunt în căutarea unor prieteni cu care să socializeze. O atmosferă confortabilă și prietenoasă se conturează în jurul lui Rosemary, până în momentul în care rămâne însărcinată, de aici începe întreg calvarul, iar Bramford devine mai ciudat ca niciodată. 

Este previzibil parcursul personajelor, iar trădările la care este supusă Rosemary nu te impresionează peste măsură. Îți dă un fior, dar nu te sperie la nivelul la care te aștepți. Finalul este ușor dezamăgitor, deja îți dădeai seama de ce s-a întâmplat, iar reacția lui Rosemary în fața situației îți dă puțin de gândit: cât de departe poate merge iubirea unei mame față de copilul ei? Nu m-aș aștepta să ajungă atât de departe, sincer. De asemenea, există numeroase indicii cu privire la adevărata natură a oamenilor din jurul lui Rosemary; Guy este un personaj interesant, mă întreb: cât de mult costă succesul și ce suntem dispuși să sacrificăm pentru a-l obține? Ăstea sunt două dintre întrebările la care primim răspunsuri neașteptate, dar care ne arată grotescul din oameni; nu există o limită când vine vorba de propriile noastre dorințe, indiferent care ar fi prețul.

 Un copil pentru Rosemary este o nuvelă antrenantă, căreia îi lipsește suspansul pe alocuri și cu un început greoi, dar care reușește să îți ofere o experiență incitantă într-un final.

3/5

Yuki

21361265_1529558940437776_681632319_n1.png

Reclame

Vânzătorul de trecuturi de José Eduardo Agualusa

Félix Ventura. Asigură copiilor tăi un trecut mai bun. 18746981.jpg

Dacă vreodată te-ai gândit la posibilitatea de a-ți schimba trecutul, atunci Félix Ventura te poate ajuta! Îți poate oferi o genealogie complet nouă și un trecut ilustru cu care să te poți mândri. Félix inventează trecuturi, iar oamenilor pare să le placă întreaga afacere prin care pot să-și schimbe identitatea de fiecare dată când doresc. O nuvelă cu un aer neobișnuit, în care nararea se face din perspectiva unei șopârle ce trăiește în crăpăturile din casa lui Félix. 

Un străin ajunge să rezoneze cu invențiile lui Félix și pleacă în căutarea unor dovezi care să-i ateste trecutul, iar de aici o serie de întâmplări se pune în mișcare. 

Trebuie să recunosc, am fost impresionată de subiect! Încă de când am citit sinopsisul am prevăzut un gram de realism magic, iar lipsa unei opinii clare asupra caracterului real sau fictiv, mi-a stârnit tot mai mult interesul odată cu lecturarea nuvelei. Ceva asemănător am mai citit doar în romanul Un veac de singurătate, care a reușit într-o oarecare măsură să mă familiarizeze, acum câțiva ani, cu ceea ce reprezintă realismul magic în literatură. 

Agualusa este fermecător, idilic, centrat pe drama unui om ce își dorește să scape de trecut. Se citește repede, pe nerăsuflate, iar începutul anevoios este dat la o parte de curiozatea crescândă a cititorului. Nararea este simplistă și imparțială (se observă existența unui terț personaj). Mi-a plăcut atmosfera, dar am considerat mult prea fugitiv întreg decorul, nuvela alternează de la un vis la altul într-un mod haotic, care lasă loc de întrebări ce nu primesc răspuns. Personajele sunt conturate vag, dar într-o formă care vrea să păstreze misterul originii lor. 

Avem câteva capitole în care șopârla povestește fragmente din viața sa anterioară. Nu îți transmite un anumit sentiment, predomină un aer platonic, iar pe alocuri am simțit o ușoară urmă de nostalgie. Descrierile mi s-au părut mult prea lungi pentru o nuvelă ce vrea doar să schițeze încercarea macabră a oamenilor de a scăpa de trecut, totul pe fundalul unei povești de domeniul fantasticului. Mi-ar fi plăcut să fie analizate mecanismele psihologice ce stau în spatele nuvelei lui Agualusa, dar asta e doar o nemulțumire ce ține de gusturi. 

Impactul cărții nu este uluitor, aș încadra întreaga poveste sub un gen light, ușor digerabil și care reușește să impresioneze prin ambiguitate și absurditate. ‘Vânzătorul de trecuturi’  este o nuvelă cu personaje interesante, cu care te poți identifica ușor indiferent de gusturi sau așteptări.

Yuki

21361265_1529558940437776_681632319_n1.png

Vocile vikingilor de Voicu Bugariu

0_2180.jpg

Publicată în 2013 la editura Nemira în colecția Nautilius, Vocile vikingilor adună povestiri scrise de Voicu Bugariu. Cartea este formată din două părți: prima este compusă din povestiri mici (intitulată Vocile vikingilor), iar cea de-a doua dintr-o singură povestire de dimensiuni mai mari (Sfera).

Din prima parte m-a impresionat Pasiune dispărând, o altfel de povestire sf în care protagonistul observă cu stupoare cum incertitudinile sale cu privire la iubirea pe care i-o poartă unei femei duc la dispariția acesteia. Mi s-a părut interesantă chiar partea asta de psihologie sfistă, mai ales că stilul de scriere curgea de la sine și a reușit să mă facă curioasă cu privire la deznodământ. 

Celelalte povestiri mi s-au părut ușor șterse, prea puține detalii care nu au reușit să mă surprindă sau să-mi inducă o stare anume (poate doar de indignare). Am fost de-a dreptul confuză citind frânturi ce nu-mi spuneau ceva anume, iar textul abundă de descrieri care nu fac lecturarea mai plăcută.

A doua parte a cărții m-a intrigat ceva mai mult. Sfera aduce o idee interesantă și neașteptată: un autor are inspirația bruscă de a comanda o sferă pe care să o așeze în fața biroului său, la scurt timp o substanță pare să prindă viață în interiorul sferei. Culori și forme ciudate apar în interiorul sferei, iar însăși existența acesteia devine un subiect discutat de președinte și numeroși ziariști. 

Am fost foarte curioasă cu privire la așa-zisa sferă. Puțin dezamăgită spre final; chiar dacă apreciez finalurile deschise tot mă așteptam la ceva concret (măcar o explicație privind proveniența materialului din care era făcută sfera). Mi-a plăcut principiul, misterul și modul în care au evoluat personajele. 

Nu pot spune foarte multe despre autor doar prin prisma a ceea ce am citit în Vocile vikingilor; am păreri destul de contrariate: pe de-o parte mi-au displăcut scrierile mici de la început și, pe de altă parte, mi-a stârnit interesul povestea ce viza sfera misterioasă.

Dacă ajungeți să vă atingeți de nuvelă eu vă recomand doar cele două povestiri despre care am vorbit mai sus, mi se pare că au avut ceva mai mult decât poate oferi un simplu sf și au reușit să prindă și câteva elemente ce țin de evoluția psihologică a personajelor. 

2.5/5

Yuki

21361265_1529558940437776_681632319_n1.png

Procesul lui Kafka

Franz-Kafka-Procesul-opere-xx.jpg

Procesul este o nuvelă neterminată scrisă în 1914-1915 de către Franz Kafka și publicată post-mortem în 1925. 

Kafka mi-a ajuns repede la inimă, de la primele pagini am prins gustul literaturii absurdului. Doar Camus a mai avut un asemenea impact asupra mea. Recenzia o să conțină spoilere, mie mi s-ar fi părut util să citesc o părere înainte de lecturare (ajută la digerarea textului), dar voi decideți. 

Am auzit de Kafka de ceva timp (i-am văzut probabil coperțile cărților afișate pe niște pagini), nu a fost niciodată un trend cu Kafka și nici nu cred că o să existe vreodată. De ce se întâmplă asta? Kafka e un fan al literaturii absurdului: o întâmplare tragico-comică (imposibilă și improbabilă) care aduce repercursiuni mortale pentru un biet protagonist. Identitatea protagonistului este una fadă, știm doar că este un oarecare domn K., care este arestat la domiciliu și căruia i se intentează un proces. Motivul arestării? Niciunul, aparent. Aici există o dilemă încă de la început: K. este arestat fără un motiv sau cititorului nu i se prezintă cauza arestului său? Cu toate acestea, K. își caută un avocat și se prezintă la tribunal cu regularitate. Orice întrebare legată de parcursul procesului este inutilă. Absurd, nu? 

Toată lumea știe de proces, dar nimeni nu găsește o rezolvare a sa. Funcționarii, avocații mărunți, oamenii de rând sunt priviți cu amuzament. Toată goana lui K. este sortită eșecului: avocați care nu fac nimic, funcționari care nu știu decursul procesului, hârtii care se plimbă prin tribunale mărunte fără a aduce un rezultat. Și, până la urmă, toată fuga lui K. după răspunsuri este exact frământarea omului de zi cu zi: condamnat să trăiască, fără a primi un răspuns cu privire la arestul său în existență. Oamenii sunt doar piedici în acest proces, iar protagonistul este sortit eșecului încă de la început. O parabolă ne explică demersul lui K. în fața acestui proces: un om încearcă să treacă de poarta Legii, dar este oprit de către paznic. Omul încearcă să-l mituiască pe paznic, dar acesta nu se lasă influențat. Viața omului trece pe lângă el, iar paznicul îi deschide poarta, explicându-i cum acea poartă a fost creată pentru el, fără posibilitatea ca altcineva să o deschidă. Practic, omul a murit în urma procrastinării care nu l-a lăsat să ia o decizie, și prin urmare, să-l lase să-și continue viața. Procesul este o nuvelă neterminată, dar avem parte de un final searbăd: K. este ucis ca un câine. Toate întâmplările se petrec pe parcursul unui an: aniversarea lui K. reprezentând începutul și finalul procesului (care se sondează cu moartea acestuia).

Am văzut cu oarecare amuzament întâmplările din Proces; totul aparține absurdului: K. nu ajunge niciodată să afle de ce a fost condamnat, oamenii ajung să se înjosească pentru a obține un avocat, accesul oamenilor mărunți într-un tribunal cu influență este interzis (și mai mult, totul pare un mit!), iar legea devine relativă, niciun adevăr fiind absolut în fața acesteia. K. este un burlac căruia nu-i lipsesc aventurile amoroase în toată goana sa cotidiană. Mi-a plăcut K., poate prin simplul fapt că e ușor să-l sustragi din text și să te pui pe tine în locul său. Mi-a amintit de Străinul lui Camus, o altă nuvelă pe care o recomand cu toată încrederea. 

Nu cred că mai are rost să explic cât de mult mi-a plăcut conceptul lui Kafka și toată povestea lui K. 

Yuki

21361265_1529558940437776_681632319_n.png

 

Apocalipsa lui Chuck Palahniuk

Apocalipsa este al doilea volum din seria Blestemați de Chuck Palahniuk. 

copertaFata.jpg

Madison este o fată rea. Madison a fost condamnată la vârsta de 13 ani să-și petreacă eternitatea în Iad, doar că Stăpânul Întunericului are alt plan pentru ea. Madison trebuie să aducă apocalipsa și să trimită populația lumii în Iad. 

Totuși, aceasta rămâne prinsă în lumea celor vii în ziua de Halloween. Între timp, Camille și Antonio Spencer au creat o religie nouă care garantează intrarea oamenilor în Iad, iar Madison trebuie să-i oprească înainte de a fi prea târziu.

Chuck Palahniuk are o semnătură proprie când vine vorba de scris, iar din Apocalipsa a reușit să facă o varză totală cu semnătura lui cu tot. Îmi place Palahniuk, e unul dintre autorii mei preferați în momentul de față, dar așa cum a recunoscut un alt cititor înfocat de-al lui ‘cărțile de după 2010 devin tot mai proaste’. Sau poate e vorba doar de seria asta. Ideea e super mișto, dar anumite lucruri sunt atât de stupid explicate că îți dădeai ochii peste cap cu o viteză de 100 RPM. 

Volumul 2 e atât de obositor și are atât de puține lucruri care să te surprindă! Primele 100 de pagini sunt doar o rememorare a vieții de lux pe care Madison a dus-o pe pământ. Sunt strecurate câteva idei cu privire la ce înseamnă religia creată de Antonio și Camille, dar și câteva amintiri din copilăria lui Madison. Madison este într-o formulă mai enervantă ca oricând: din nou am avut problema în care nu îmi dădeam seama dacă are 13, 5 sau 20 de ani. 

Singura informație interesantă apare atunci când descoperi motivul pentru care Madison a ajuns în Iad și cum Stăpânul Întunericului a pus la cale tot complotul. E puțin probabilă toată povestea, dar măcar a reușit să mă amuze. Am perceput toată cartea ca pe o satiră adusă religiei și, implicit, a crezurilor oamenilor cu privire la lumea de dincolo. 

Mi-a plăcut cum a fost descris Iadul în Blestemați; în al doilea volum aproape lipsește orice asociere cu lumea de dincolo și ni se descrie foarte mult cum merge treaba cu fantomele pe pământ. Un fel de Scurtă-incursiune-în-lumea-morților-din-perspectiva-unei-fantome-de-13-ani! Și da, oamenii par al naibii de amuzanți și ipocriți prin perspectiva lui Madison. 

Au fost părți  care mi s-au părut mai mult decât inutile, toate acele tweeturi de la Leonard reușeau doar să-ți dea mai multe bătăi de cap cu explicații privind apocalipsa și adaptarea acesteia la situația actuală. Toată cartea este formată din Tweeturi pe care le scrie Madison, nu pot să spun că m-a deranjat formatul, ba chiar mi s-a părut interesant.

Mi-a plăcut finalul cărții, a dat sentimentul ăla de aventură și a lăsat loc de un volum următor. Posibil să continui trilogia, oricât de multe bătăi de cap mi-a dat și oricât de exagerată mi s-a părut, sunt curioasă să aflu cum se va termina povestea lui Madison. 

Rating: 2/5

Yuki

21361265_1529558940437776_681632319_n2.png

Cele trei fețe ale lunii de Sally Green

Cele-trei-fete-ale-lunii.jpg

Surpinzător. Ăsta ar fi primul cuvânt care îmi trece prin minte când mă gândesc la romanul lui Sally Green. Nu mă așteaptam să îmi placă, cu atât mai puțin să reușească să mă surprindă în vreun fel, iar sigla cu young art a alimentat starea de indiferență cu care am început lecturarea romanului. Am cumpărat cartea pe vremea când abia apăruse ideea de club de lectură în cadrul liceelor; și atunci și acum am privit cu reticență romanul.  Zilele trecute m-am uitat prin bibliotecă și am văzut că am mult prea multe cărți necitite, iar prima care mi-a sărit în ochi a fost cartea de față. După 50 de pagini deja devenea destul de adictivă. Să vă spun mai întâi despre ce e vorba: 

Standish este doar un copil ce trebuie să suporte zi de zi bătaia de joc a colegilor lui. Nu știe să scrie, iar lumea îl consideră un prostănac. Doar că asta e cea mai mică problemă din întreg tabloul. Un regim totalitarist a preluat conducerea: oamenii sunt eliminați pentru impuritatea lor, familii întregi dispar peste noapte, iar foametea este în toi. Într-un asemenea regim orice încercare de exprimare este un afront adus Patriei, iar cel mai bun mod de a supraviețui este să pari un prostănac. Totul se schimbă în momentul în care apare Hector, un rebel, ce în scurt timp va deveni cel mai bun prieten al lui Standish și cu care va construi propria navetă pentru a evada din realitate. 

Contrat așteptărilor, Cele trei fețe ale lunii este un roman brutal, care prezintă foarte mult din violența unui regim totalitarist. Multe idei mi-au amintit de nazism/comunism.

Cartea ne prezintă o poveste zbuciumată în care un copil încearcă să ajute oamenii cât poate. Mi-a plăcut foarte mult relația de prietenie dintre Hector și Standish, ideeile lor cu privire la planeta Juniper și încercarea lor constantă de a evada din realitate. Scrisul este simplu, la obiect; trecerea de la primele capitole la ultimele este impresionantă, Standish reușește să evolueze în paginile cărții, iar analiza pe care o face este incredibil de reală și palpabilă. (un exemplu ar fi: Profesor. Băgați la cap cuvântul ăsta: profesor. Voi ar trebui să ne deschideți mințile, nu să ne împrăștiați creierii pe pereți.) Standish nu se rezumă la a analiza doar oamenii din jurul său, ci și absurditatea totalitarismului și nevoia omului de libertate. 

Anumite lucruri nu mi s-au părut explicate pe cât ar fi trebuit: apariția cosmonautului încă mi se pare în ceață, lipsește o descriere succintă asupra a ceea ce se afla în spatele zidului, iar anumite explicații privind oamenii obișnuiți ar fi fost necesare (Unde lucrează oamenii?  Unde stau ceilalți colegi de clasă a lui Hector? De ce sunt atât de puțini oamenii în Zona 7? Mai există alte zone asemenea Zonei 7?). *posibil spoiler* Nu am înțeles partea cu homosexualitatea de la finalul cărții (din punctul meu de vedere aia a fost o scenă extrem de inutilă) și nu am înțeles nici de ce nu a existat vreo trecere sau vreo explicație. *gata cu spoileru’*

Cred că este o alegere bună dacă vă plac distopiile și vreți să citiți ceva care se abate de la ideile cărților-standard-pentru-adolescenți.

Yuki

21361265_1529558940437776_681632319_n2.png 

Secretul regelui nemuritor de M.M. Țara

Baladele Nlithiei: Secretul regelui nemuritor este cartea a cărei acțiune se petrece cu 14 ani înainte de cea din Inima dragonului. Eu le-am citit în ordine inversă și nu a fost deranjant. Prologul vorbește de întâmplarea care i-a pus pe Asht și Lied în posesia celui mai important instrument magic, octionul. Avem parte de un rege nemuritor, trădări și un roman action-packed. secretul-regelui-nemuritor-coperta-site.jpg

Cam așa sună sinopsisul: 

Barzi de meserie și hoți de vocație, Lied și Asht pun la punct lovitura vieții lor: un plan nebunesc de îmbogățire, executat într-o singură noapte. Însă, cineva are alte planuri cu ei și, împotriva voinței lor, se trezesc prinși într-o conspirație la curtea regală a Osei. Ca să scape cu viață, cei doi trebuie să îl jefuiască pe misteriosul suveran, supranumit Regele Nemuritor.

Prologul m-a lăsat puțin cam rece. Avem același stil de scris, aceeași ingeniozitate și aceleași personaje. Mă așteptam să găsesc ceva mai autentic, mai febril. Acțiunea mi s-a părut de-a dreptul haotică. Toată acțiunea mi s-a părut pe fugă, comprimată în mult prea puține pagini și cu explicații la fel de puține. Apar personaje care mi s-au părut absolut inutile pentru toată cartea (Siope, fata care cântă la oction pentru rege), iar Asht și Lied sunt mai puțini extraordinari ca niciodată. Din Inima dragonului rămăsesem cu impresia că Asht și Lied sunt genul de eroi de care n-are cum să nu îți placă (gen Robin Hood), dar atitudinea lor din Secretul regelui nemuritor mi s-a părut de-a dreptul banală. Nu sunt niște eroi, sunt doar niște copii mult prea interesați de propriul-bine ca să poată să-și îndeplinească promisiunile.

Mi-a plăcut stilul de scriere și povestea: ideea de instrument cu puteri neimaginabile ce putea să ofere nemurire oamenilor. Cred că toată seria lui M.M.Țara este o serie care s-ar potrivi mai mult unui copil. Cred că un copil s-ar bucura mai mult de aura de magie și aventură pe care o imprimă cartea.  Recomand  Inima dragonului dacă sunteți interesați de o călătorie fantasy pe cinste!

Yuki

21361265_1529558940437776_681632319_n2

Reinventarea basmului Harap Alb: Haiganu, zis și Ochilă

Haiganu.jpg

Într-o lume îndepărtată un Zeu este osândit să audă gândurile oamenilor. Haiganu, unul dintre Cei Mari, este pus să cutreiere printre Cei Mici după ce este aruncat pe pământ de zeul Pleistoros. După veacuri în care aude gândurile oamenilor, Haiganu aude vocea unui fiu de mag, singurul care poate opri șuvoiul de voci din capul lui. Fiul de mag, la polul opus, duce propria sa luptă cu Dekibalos, bărbatul ce mănâncă și înrobește copii.

Părerea mea:

Un roman care reinventează basmul ‘Povestea lui Harap Alb’ de Ion Creangă într-o poveste epică cu Zei, magie, împărății gata să cadă și…copii. O carte inovativă în fantasy-ul românesc, un Harap-Alb mai diferit și puțin mai actual, mai tolkienesc decât m-am așteptat și care reușește să îți capteze interesul printr-un univers extraordinar de complex. Romanul are o hartă la început după care te poți ghida destul de ușor prin acțiune, harta prezintă o lume nouă în care oamenii de rând sunt despărțiți de conducători printr-un zid. Romanul este unul interesant, avem mai multe perspective, asta aduce o imagine de ansamblu a lumii lui Marian. Personajele sunt atipice: transformarea lui Ochilă într-un Zeu osândit, copii ce sunt tratați precum sclavii și un profet ce vestește venirea lui Haiganu în lume.

Finalul adună foarte multă tensiune din toate părțile: de la oamenii de rând până la Zei. Mi-a plăcut, te face să aștepți cu nerăbdare următoarele volume, iar bonus mai primești și un mic mind-fuck. Cred că Marian Coman aduce la lumină o poveste interesantă, o bătălie a unor Zei oarecum noi pentru noi, i-am mai întâlnit în ‘Povestea lui Harap-Alb’, dar de această dată personajele au o personalitate, li s-a dat o voce pe care înainte nu o aveau. E ca și cum ai vedea o lume dintr-o perspectivă complet nouă, mai atractivă de această dată.

Încă de la început dăm de Haiganu și Zourazi, două personaje ce duc două bătălii destul de asemănătoare. Pe de-o parte Zourazi este sclavul nemilosului Dekibalos, un om ce în cinstea unui zeu nemilos omoară copii. Zourazi trebuie să se lupte cu soarta crudă de a fi întemnițat și umilit, fiind doar un obiect de schimb pentru Dekibalos. Pe de altă parte Haiganu se luptă cu propriile gânduri și ale altor zeci de oameni, Fluviul șoaptelor este locul în care toate frământările, durerile și gândurile oamenilor se adună pentru a se revărsa în mintea lui Haiganu. Fiecare își duce propria luptă, Haiganu cu propriul blestem, iar Zourazi cu mânia asupritorului său.  

Per total a fost unul dintre cele mai bune romane fantasy citite de mine. ‘Haiganu. Fluviul șoaptelor’ poate fi comandat de AICI.

Există și o recenzie video a cărții: 

Yuki

21361265_1529558940437776_681632319_n.png

 

”Așa merg lucrurile!” Kurt Vonnegut și al său abator 5.

 

abatorul-cinci_1_fullsize.jpgTitlul: ‘Abatorul 5 sau Cruciada copiilor. Un dans obligatoriu cu moartea’

Autor: Kurt Vonnengut

Titlul original: ‘Slaughterhouse-Five’

An apariție: 1969

Traducere: Art, 2014, trad. de Rodica Mihăilă

Rating:five-stars.png

 

Recenzia nu conține spoilere!

1945. Bombardarea Dresdei de către britanici și americani deopotrivă. Billy Pilgrim stă ascuns într-un depozit de carne împreună cu câțiva refugiați americani, așteptând ca bombardamentul să se oprească în timp ce 135.000 de oameni vor muri la suprafață.

Billy Pilgrim. Un bufon al războiului, un observator tăcut al carnagiului, mai mult bolnav decât sănătos, mai mult visând în aripa spitalului decât cu arma pe front. Și totuși Billy reușește să supraviețuiască, sfidând raporturile spațio-temporale, fiind un călător trecut/viitor.

Kurt Vonnegut scrie cu măiestrie un roman despre extratereștri, război și călătorii în timp, roman ce acaparează cititorul prin umorul negru, ironia și ideile aberante pe care le prezintă. 

Mă declar vinovată: Kurt Vonnegut m-a șocat într-un mod în care niciun autor nu a reușit vreodată să o facă. Dacă te-ai întrebat vreodată cum arată un personaj tip Camus (absurdul existenței) pe fundal de război și extratereștri atunci cred că ar trebui să citești ‘Abatorul 5’! 

Începutul a fost pentru mine unul greoi. Mi-a luat primele 50 de pagini să mă obișnuiesc cu stilul și toate scindările trecut/viitor; deja, de la pagina 100, citeam cu aviditate fiecare paragraf. Mi s-a părut că toate elemente se potriveau, erau bine legate între ele, iar pentru prima dată nu te mai interesa ce se întâmplă cu Billy, ci cum se construia povestea. M-am simțit de parcă aș fi citit un roman pavlovian, fiecare element era legat de un altul, fiecare acțiune avea o reacțiune ce îl putea duce pe Billy fie în trecut, fie în viitor. 

Billy devine fanul unul scriitor sf în timpul războiului, povestindu-ne pe parcursul romanului tot felul de idei întâlnite în cărțile sale: grădini zoo pentru oameni pe planete extraterestre, copaci care fac bani și diamante, călătorii în timp ș.a.m.d. Odată cu derularea acțiunii ai impresia că Billy este un personaj al lui Kilgore Trout (autorul de sf), fiind victima acelorași întâmplări derulate la infinit. Ideile lui Trout mi s-au părut geniale, iar călătoriile lui Billy până pe planeta Tralfamadore m-au lăsat mai mult decât intrigată. 

Mi-au plăcut ideile filosofice strecurate pe alocuri, Billy este adeptul unei ideologii prin care se crede că nu poți schimba ceea ce se întâmplă, că tu poți muri, dar de fiecare dată ajungi să retrăiești aceleași momente. Mi-aș fi dorit să fie mai bine dezvoltate toate ideile; în sine, romanul mi s-a părut foarte interpretabil. 

Expresiile din roman mi s-au părut neobișnuite și amuzante (‘Închide dracului ușa aia, strigă cineva la Billy. Te-ai născut în staul?’, ‘Maggie era cam prostuță, dar avea harul senzațional de a te îndemna să faci copii’). Stilul de scriere este impecabil, cititorul ajungând să devoreze romanul în cele din urmă.

Vonnegut aduce ceva nou literaturii prin acest roman: o călătorie neobișnuită prin mintea omului și o neașteptată relatare despre război. Scenele războiului mi s-au părut realist descrise, pe alocuri fiind strecurat umor negru și câte o replică de ‘Așa merg lucrurile’! la fiecare eveniment nedrept ce avea loc pe front. Bombardarea Dresdei este unul dintre momentele istorice despre care s-a vorbit foarte puțin, dar care a făcut mai mulți morți decât bomba de la Hiroshima. 

Mi-a trezit emoții destul de controversate: pe de-o parte tristețe, iar pe de altă parte entuziasm și curiozitate. Este pentru prima dată când am citit o carte despre bombardarea Dresdei și este pentru prima dată când găsesc o lucrare atât de autentică despre război. Cartea aduce o atmosferă plină de teroare, nebunie și umor, iar asta îl trece pe cititor prin o grămadă de stări contradictorii. Mi s-a părut un roman extraordinar de bun, ajuns unul dintre preferatele mele. Totodată, îl consider un roman diferit, foarte diferit de literatura pe care am citit-o până în momentul ăsta. Atâtea elemente neobișnuite, incredibile, ciudate, structurate atât de bine într-un roman de doar 200 de pagini! Cred că așa arată lucrarea unui artist adevărat!

Cartea poate fi comandată de pe site-ul editurii Art!

YukiGRR.png