Sângele vraciului de Joseph Delaney: Recenzie

sangele-vraciului-cronicile-wardstone-vol-10_1_fullsize.jpgMulțumesc editura Corint pentru volum!

Tom Ward este al șaptelea fiu unui al șaptelea fiu. De această dată, împreună cu niște aliați puternici, Tom ajunge să se confrunte cu vrăjitoarele din România. Într-o luptă aprigă dintre forțele întunericului și vraci, John Gregory dispare, iar Tom trebuie să-l găsească pe magistrul său cu orice preț.

Perioada în care Diavolul trebuie priponit se apropie tot mai repede, iar Tom deja începe să se gândească la sacrificiile pe care va trebui să le facă. Vor reuși Vraciul și ucenicul său să iasă din belele și să-l priponească odată pentru totdeauna pe Diavol? 

Părerea mea:

Posibil unul dintre cele mai bune volume din serie, mai antrenant ca de obicei, cu mai mult suspans și cu aceleași personaje interesante cu care Joseph Delaney ne-a obișnuit. De această dată, Tom Ward descoperă află pentru prima dată metoda prin care ar putea să-l priponească pe Diavol, iar asta necesită la rândul său un sacrificiu. Va reuși Tom să sacrifice ce iubește într-o încercare de a eradica răul din lume?

În ‘Sângele vraciului’ avem ceva mai multă mitologie ca de obicei, vrăjitoarele din România sunt niște adversari de temut pe care Tom va trebui să învețe să-i învingă. Asta m-a intrigat, partea de noutate. În momentul în care o serie ajunge să depășească 10 volume, autorii o dau într-o lălăială ce este interpretată cu plictis de către cititori. Și în ‘Cronicile din Wardstone’ s-a instaurat puțin plictisul pe la începutul romanul, voiam mai mult, iar Joseph Delaney a știut să condimenteze întreg romanul în așa fel încât cititorul să devină curios. Întrebările care-mi vin în minte după lecturarea încă unui roman din serie sunt: ‘Ce se întâmplă cu Alice?’, ‘Când vor reuși să-l priponească pe Diavol?’, ‘Cum se va termina toată povestea?’.

Partea de mitologie românească a fost diferită față de ce am citit până acum. Singurul element cunoscut a fost ideea de moroi și vampiri, restul cred că a ținut strict de imaginația autorului. Stilul de scris rămâne impecabil, iar acțiunea este antrenantă. 

Recomand seria tuturor!

Cartea poate fi comandată de AICI.

Și trailerul primului film din serie: 

Yuki

Anunțuri

Târgul de carte sf&fantasy: Final Frontier #6

afis Final Frontier 6 - FS 2.jpgCrezi tot ce vezi la Final Frontier #6 – singurul Târg de Carte SF&Fantasy pe 1 și 2 aprilie la Casa Artelor

În week-endul 1-2 aprilie acceptă provocarea și vino de Ziua Păcălelilor la Final Frontier să descoperi lumile imaginare devenite realitate.  Fără glume, ediția numărul șase a singurului târg de carte SF & Fantasy va avea loc între orele 11:00 și 19:00 la Centrul Cultural Casa Artelor  (B-dul Mircea Vodă nr. 5, Sector 3, Bucureşti), partenerul nostru de eveniment.

 Am pregătit pentru tine cele mai noi apariții dar și volume la prețuri speciale de la editurile pasionaților de SF & Fantasy (Nemira, Paladin, Corint, Millenium, Herg Bennet, Tritonic, Crux), board games de la Red Goblin, benzi desenate și figurine de la HAC!BD. Volumele în limba engleză vin de la Books Express iar romane polițiste de la Crime Scene Press. Cei mai cunoscuți autori români de SF&Fantasy vor fi alături de noi cu lansări de carte și paneluri interactive. Invitatul special al târgului Final Frontier #6 este scriitorul Dan Doboș.

De 1 Aprilei granița dintre realitate și imaginație se estompează, așa că vei avea parte la Final Frontier #6 de experiența completă. Cavalerii Jedi și elfii din Stăpânul Inelelor au făcut un salt din paginile cărților în realitatea imediată, iar dacă vrei să te alături lor, avem pentru tine obiecte fan art de la Nyx Art și Wizart Room care să te transforme într-un personaj fantasy. Pentru cei curajoși transformările pot fi și mai șocante, vino la târg pentru demo-ul de machiaj SF făcut de Alina Diana Crisu și echipa.

 Nici atelierele de la târg nu se lasă mai prejos în demascarea lumilor fantastice și îți oferă informații importante: învață să faci benzi desenate cu Vlady, află totul despre anime cu Alice și călătorește în spațiu la atelierul de Astronomie cu Adrian Sonka, lector Fundația Calea Victoriei. Micii învățăcei în ale SF-ului sunt așteptați la atelierele de robotică ale Academiei inventează.ro.

De data aceasta nu i-am uitat nici pe cinefili care au ocazia să urmărească un scurtmetraj semnat de scriitoarea Doina Ruști și să participle la o sesiune de Q&A.

Stai cu ochii pe Final Frontier.ro și nu uita de Evenimentul creat pe Facebook pentru discuții și noutăți.  #FF6

Când: 1-2 aprilie 2017

Unde: Centrul Cultural Casa Artelor  (B-dul Mircea Vodă nr. 5, Sector 3, Bucureşti)

Program: 11:00 – 19:00

Un eveniment marca Bookblog.ro  

Yuki

Sfârșitul copilăriei de Arthur C.Clarke: Recenzie

978160.jpgMulțumesc Libris pentru exemplar! Libris este o librărie online cu numeroase cărți online, de unde vă puteți comanda cărți sf&fantasy scrise de Arthur C.Clarke și nu numai.

Sunt o specie nemaivăzută, dezvoltată pe plan intelectual, tehnologic și militar, care aduce Pământul într-o nouă era de prosperitate. Li se spune Overlorzi și sunt protectorii Pământului. Dar ce poate ascunde o specie extraterestră? Și de ce aceștia ar ajuta la prosperitatea unei alte specii?

‘Îngrozitor de logic, plauzibil și straniu de profetic. Clarke este un maestru.’

Los Angeles Times

Părerea mea:

Nu sunt o adeptă a sf-ului. Nu pot spune că m-a impresionat vreo carte sf în mod special, dar această carte a fost surprinzătoare. Ni se prezintă o lume complet nouă, o lume în care nu mai există înfometare și nici criminalitate. Pare a fi scenariul perfect al unui paradis? Dar ce se întâmplă când totul a fost deja descoperit? Oare lumea nu va deveni anostă?

”Știința poate distruge religia atât ignorând-o, cât și infirmând temeinicia doctrinelor sale. Din câte știu eu, nimeni nu a demonstrat vreodată nonexistența lui Zeus sau a lui Thor, dar acești zei au mai puțini adepți acum.”

Am mai citit de la Clarke ‘Fântânile paradisului’, nu îmi amintesc subiectul, știu doar că îmi plăcuse la vremea respectivă. Ce aduce nou această carte? 

‘Sfârștiul copilăriei’ pare a fi mult mai accesibilă tuturor, Clarke nu ne amețește cu zeci de detalii ce țin de tehnologie, iar ăsta e un plus considerabil pentru un amator al sf-ului. Personajele sunt interesant conturate, avem o varietate de tipologii umane.Nu există un personaj central în jurul căruia să se învârtă acțiunea, perpectiva este obiectivă, lucru care ne ajută la vizualizarea unei imagini de ansamblu. Lume în care lucrurile par să se fi echilibrat, dar pentru cât timp? Și ce voiau acei Overlorzi? Întrebarea din urmă m-a ținut în priză pe durata întregului roman. Iar sfârșitul a fost un plot-twist veritabil, un final deschis, ușor abstract, despre care mi-aș fi dorit să aflu mai multe.Un alt moment veritabil a fost chiar ziua în care Overlorzi își arată pentru prima dată chipul. Ușor șocant, dar interesant totodată.  În general, cred că mi-ar fi plăcut să aflu mai multe despre cum s-a dezvoltat economia și cum a ajuns Pământul în punctul X. Ăsta e singurul neajuns pe care l-am găsit. Mi-ar fi plăcut să existe mai multe explicații cu privire la lumea nouă.

‘Sfârșitul copilăriei’ este un roman plin de surprize, alert, care reușește să facă un scenariu cât se poate de antrenant despre o posibilă invazie extraterestră. Cred că este unul dintre cele mai bune romane cu care poți să începi să citești sf. O recomand!

Cartea poate fi comandată de AICI.

Notă: 4/5

Yuki

Cum m-am apucat de citit!

Concurs organizat de Libris, o librărie online cu numeroase cărți noi, ce are o varietate de cărți de beletristică

17097645_1307199722658986_509222178055779147_o.png

Mi-a luat ceva să mă gândesc cum să încep acest articol. Am început să citesc de prin clasele primare. Inițial eram înnebunită după enciclopedii (tot ce ținea de biologie animală și astronomie). Știu că prima carte de ficțiune a fost ‘Colț alb’ a lui Jack London, o carte pe care mi-a cumpărat-o mama după o serbare de Crăciun. O devorasem. Gândiți-vă ce caraghios arătam cu o carte de ficțiune în mână! Eu, care înainte învățam zeci de chestii ce țineau de animale și a cărei emisiune preferată era ‘The Universe’! Pentru prima dată aveam ficțiune în mână și așa mi-am dat seama că toate cărțile aveau ceva în comun: te învățau ceva nou! De această dată învățam despre oameni, îi studiam cu interes și începeam să îi înțeleg. Și cu cât citeam mai mult, cu atât iubeam mai tare ceea ce găseam. Prin a V-a deja îl descopeream pe Jules Verne. Iar desenul meu preferat era ‘Ocolului Pământului în 80 de zile’. Aveam pauze lunguiețe între lecturi. Iar în clasa a 7-a soră-mea mi-a spus cum oamenii au pasiuni precum cititul; și am reînceput să citesc. Mai mult ca niciodată. Devoram cărți YA, ‘Cireșarii’, Salinger, Eliade, tot ce-mi cădea în mâini. Și iubeam faptul că totul era palpabil, mă regăseam în poveștile personajelor mele și învățam odată cu ele. Învățam despre oameni. Asta m-au învățat cărțile: care-i faza cu oamenii ăștia ce vuiesc în jurul nostru. Și a fost unul dintre cele mai grele lucruri, să învăț despre incredibilul din spatele diversității umane. Citesc pentru că pot învăța chestii. Ăsta ar fi răspunsul de bază. Am început să citesc, mai mult sau mai puțin, din întâmplare. Și a fost una dintre întâmplările ălea geniale. 

Odată cu lectura am învățat și că puterea se ascunde în cultură. Putere pe care masele de oameni nu o pot lua înapoi odată ce face parte din tine. O putere care vorbește despre pace, nu război. O putere care vorbește despre prosperitate și înțelegere. Singura putere veridică a lumii.

Sau așa cum ar spune unul dintre personajele mele preferate: 

Books, not guns. Culture, not violence!

(The Dreamers, reg. Bernardo Bertolucci)

Articol ce răspunde provocării Libris, cu ocazia ediției a XIV a Târgului Internațional de Carte și Muzică Libris Brașov.

Bitis caudalis #3

Prima parte: AICI.

A doua parte: AICI.

Dacă stai să asculți șerpii într-o zi se poate să-i auzi. Vorbesc limba oamenilor. 

Dacă îi privești îndeajuns îți vei da seama că ei toți sunt ca noi. Aceeași materie reschimbată. Aceleași principii întoarse. Aceleași fațete ale materiei colective. 

Într-o zi te vei întoarce îndeajuns de tare încât să îi vezi cum vuiesc. Vuiesc în propriile lor anti-decese. Iar într-o zi vei ajunge să stai cu ei, să mănânci aceeași pradă, să-ți îneci plictisul pe aceleași poteci, să contopești oamenii într-o masă diformă de simplitate.

Mi-au dat un dar și mi-au luat ceva în schimb. Ăsta e principiul pe care ei funcționează. Șerpii vuiesc atent în fiecare cotlon. Iar pe frunțiile lor stă scris cât costă fiecare exemplar. Am adormit în propria realitate și m-am trezit într-o măcelărie de șerpi. În care fiecare se înfruptă seducător din aceeași bucată de carne.

Și totul se învârte, iar șerpii vuiesc. Iar tu ajungi să trăiești prin prisma lor. Culminând cu haos. 

Yuki

Aliata vraciului (#9) de Joseph Delaney: Recenzie

aliata-vraciului-eu-sunt-grimalkin-cronicile-wardstone-vol-9_1_fullsize.jpgMulțumesc editura Corint pentru volum!

*Această recenzie poate conține spoilere având în vedere că face parte dintr-o serie!*

În al 9-lea volum din seria ‘Cronicile din Wardstone’ acțiunea ne este relatată prin perspectiva vrăjitoarei Grimalkin, cea mai mare asasină a clanului Malkin. Grimalkin are scopul de a păzi capul Diavolului cu prețul vieții, timp ân care Slujitorii Diavolului ajung să se antreneze într-o luptă pe viață și pe moarte pentru a recupera capul stăpânului lor.

Slujitorii Diavolului decid- cu ajutorul magiei negre- să creeze un kretch. Un kretch este o ființă cu o putere nebănuită și cu o forță incredibilă a cărui unic țel este acela de a o nimici pe Grimalkin. Va reuși aceasta să-și salveze pielea și să-și ducă misiunea la bun sfârșit?

Părerea mea:

După aproximativ 4 ani am reușit să mă reapuc de seria lui Joseph Delaney. M-am oprit dintr-un motiv destul de simplu: am decis să aștept până vor fi traduse mai multe volume. Între timp, cei de la Corint, au  tradus și volumul de față și volumele 10, 11 din serie. Este una dintre puținele serii care mi-au plăcut. 

‘Cronicile din Wardstone’ sunt un obicei, o plăcere. Surpriza a fost faptul că după 4 ani seria asta rămâne la fel de genială ca la început. Acum lucurile mi s-au părut mult mai previzibile, iar sentimentul predominant a fost unul de déjà vu. Nu este un lucru neapărat rău, dar dacă citești consecutiv toate cărțile lui Joseph Delaney e foarte posibil să te plictisească la un moment dat.

Caracteristica de bază a seriei este complexitatea, există atât de multă mitologie în spatele fiecărui personaj! Îmi place să le văd cum evoluează și se desprind de prejudecăți rând pe rând. Sunt curioasă cu privire la direcția în care se îndreaptă seria!

Pentru prima dată avem perspectiva vrăjitoarei Grimalkin, lucru care poate părea ciudat la început. Grimalkin ajunge să povestească pe parcursul romanului modul în care a ajuns ea vrăjitoarea asasină a clanului Malkin, cum l-a înfruntat pentru prima dată pe Diavol și cum a ajuns să aibe o învoială cu ucenicul vraciului, Tom Ward. 

Grimalkin ajunge să fie personajul meu preferat în urma aventurii sale. Aceasta vorbește despre onoare și demnitate, un lucru destul de rar întâlnit în cărți. Cred că putem învăța destul de multe de la Tom Ward și Grimalkin, lucruri pe care ajung să le observ abia acum. Nu cred că este doar o luptă bine-rău, ci o întreagă relatare despre curaj și voință. 

Stilul de scris curge, iar acțiunea te ține în priză constant. Întâlnim câteva personaje noi, vedem cum Grimalkin ajunge să apeleze la ajutorul său, dar ne reîntâlnim și cu cele mai vechi: Diavolul, vrăjitoarele Lamia, Alice etc.

Este una dintre seriile pe care le recomand, care chiar și după 4 ani a rămas la fel de bună pentru mine! 

În altă ordine de idei, în perioada 1-8 Martie, cei de la editura Corint au niște reduceri foarte faine la cărți romantice. Aruncați o privire!

Timeline cover Luna iubirii set 1-2.jpg

Yuki

#literatura de ieri VS #literatura de astăzi

Târgul cărții m-a provocat să vorbesc despre #literatura de ieri VS #literatura de astăzi!

banner-v4.jpg

  Am primit provocarea cu interes, adesea multe dintre postările de acest gen ajung să critice noutatea literară în favoarea cărților de căpătâi din literatură (clasici în special) sau chiar invers.Eu sunt prinsă undeva la mijloc în această discuție. Citesc literatură veche, dar și actuală. Diferențe sunt. Dar pentru mine ideea de bază este cea care contează: să fie scrisă cu pasiune. Atâta timp cât cărțulia aia are ceva din autor, reușește să te miște până în străfunduri, aduce o idee revoluționară sau chiar străbate ’’meleagurile’’ psihicului uman pentru mine este o carte aproape de perfecțiune. 

Sunt cărțile de ieri mai valoroase decât cele de astăzi?

Da și nu. Timpul are un cuvânt decisiv pentru mine în lecturarea unei cărți. Da, cărțile vechi au trecut poate prin secole și au rămas încă îndrăgite de cititori. Asta cred că spune foarte multe despre o carte. Spune foarte multe despre calitatea ei și cât de pur a putut să fie scrisă încât să rămână undeva în top.

Pe de altă parte, nu toate cărțile vechi putem spune că sunt calitativ mai bune. Unele, din punctul meu de vedere, mi se par de-a dreptul stupide. Unele cărți apărute în ultimii 3 ani mi se par de-a dreptul geniale.

Timpul are un cuvânt de spus, dar calitatea cărții primează peste orice.

Se scria mai bine pe vremuri?

Nu neapărat. Curente literare s-au născut și au murit în ultimele secole; constrângeriile societății au mai slăbit, iar în momentul actual nu mai există o cenzură bine definită în scris. Asta are, ca orice lucru, avantajele și dezavantagele ei. Se scria mai compact, domeniile erau mai restrânse și, cred eu, era mult mai greu să fii publicat. Scrisul din zilele noastre aduce noutate și niște perspective noi, care nu cred că dăunează literaturii contemporane.

Marii scriitori de ieri sunt mai prejos decât marii scriitori de astăzi?

Nu, sunt scriitori buni atât în timpurile noastre, dar și în trecut.

Timpul este cel ce dă valoare cărților?

Relativ, timpul are un cuvânt de spus bine definit. Dar asta nu poate să pună în umbră cărțile contemporane. Fiecare perioadă are cărțile sale definitorii și autorii săi geniali. Din fiecare perioadă cred că pot rămâne autori care să dăinuie peste timp.

Rândurile scrise în urmă cu decenii sunt mai valoroase decât cele scrise recent?

Multe rânduri scrise acum câteva decenii mi se par mai mult decât actuale. Rândurile scrise acum ajung, de multe ori, să aducă cititorului un confort iluzoriu. Suntem într-o perioadă în care cititorul vrea să fie mângâiat de o carte, să i se spună că el e cel mai tare și că poate face orice cu viața lui; prea puțini cititori mai vor să fie mișcați, intrigați de idei, să se simtă rupți după o lectură și să mediteze zile întregi asupra unei singure idei. Literatura trebuie să distrugă cititorul.

Pot fi comparați scriitorii de astăzi cu cei de ieri?

 Este destul de greu să compari doi autori care au trăit în perioade și medii diferite. Fiecare aduce literaturii ‘ceva’, restul ține de subiectivitatea cititorului.

Ce părere aveți? Se poate compara literatura de azi cu literatura de ieri?

Yuki

Credința biologiei și biologia credinței de Robert Pollack

credinta-biologiei-si-biologia-credintei-ordine-sens-si-liber-arbitru-in-stiintele-medicale-moderne_1_fullsize.jpgMulțumesc Târgul cărții pentru volum!

O non-ficțiune ce prezintă legătura credință-știință și care aduce în discuție niște subiecte cât se poate de actuale: necesitatea existenței unei etici în genetică, eficacitatea psihosomaticii, viitorul speciei umane și sensul vieții.

Robert Pollack ne explică simplu cum religia poate influența omul de știință, dar și cum etica este un lucru de care avem neapărată nevoie în contextul cercetării genetice.

Părerea mea:

Îmi este destul de greu să fac recenzia unei cărți de non-ficțiune. De multe ori mă văd în imposibilitatea de a găsi niște criterii care să argumenteze punctajul unei cărți de non-ficțiune.

În primă fază, mi se pare incredibil de bine explicată. Nu trebuie să deții niște cunoștiințe anterioare cu privire la genetică sau un anume cult. Robert Pollack stârnește interesul prin textul bine documentat și care abundă de explicații.

Înainte de a lectura romanul vedeam genetica ca pe un domeniu neinteresant, dar după am ajuns să înțeleg cât de mult contează și cât de multe lucruri poate schimba această știință.Asta m-a fascinat cu adevărat, faptul că suntem într-o perioadă a istoriei în care avem puterea de a eradica o boală încă din stadiul de embrion. Bineînțeles, acest lucru este precedat de numeroase experimente ce aduc întrebarea: Cât este de etic ca întreaga viață a unei persoane să fie doar un experiment? Cât este de etic ca acea persoană să nu aibe liber-arbitru în favoarea unei ample descoperiri?

‘Caracteristica nenaturală a medicinei- pe care o împarte cu alte seturi de meme simbiotice care lucrează împortiva selecției naturale, precum unele ritualuri religioase- rezidă în insistența asupra importanței esențiale a durerii și suferinței persoanei.’

Ni se prezintă pe scurt și importanța psihosomaticii și cel mai cunoscut efect: efectul placebo! Practic ni se arată cum mintea și trupul sunt într-o puternică conexiune, iar tot ceea ce influențează psihicul va influența și funcționarea noastră biologică într-o anumită măsură.

Explicația cu privire la ADN este destul de simplă: practic tot ceea ce reprezintă ADN-ul nostru în acest punct nu este nimic altceva mai mult decât niște erori cumulate în timp. Autorul ne povestește și cum evreii percep toată această problemă cu privire la etica din genetică și cât de mult contează pentru ei liberul-arbitru.

‘În termenii mecanismelor evoluției care funcționează prin mutații, fiecare dintre noi este în mod absolut un experiment genetic care se încheie odată cu moartea.’

Mi-a plăcut modul în care a fost structurată informația: în primă fază se vorbește despre legătura religie-știință și toate similitudinile dintre cele două, în a doua parte (intitulat și ‘Sensul este în ordine’) ni se explică partea de genetică și importanța unor descoperiri ce țin de modificările unor gene, ca în ultima parte (‘Știința unei singure vieți’) să ni se arate creșterea demografică a evreilor în anumite perioade ale istoriei și ce înseamnă efectul fondatorului. 

Cartea asta m-a impresionat, m-a impresionat să citesc despre toate aceste erori ADN și să văd câtă legătură există între credință și știință. Cel mai important cred că a fost finalul, care a avut un impact major asupra viziunii mele legate de genetică și cercetare.

O recomand celor care sunt interesați de genetică, credință și etica unui experiment. 

Cartea o puteți comanda de AICI.

Yuki

True detective (2014-prezent)

True detective este o antologie americană care prezintă o serie de crime nerezolvate. Producția HBO a apărut în 2014, fiind creeată de către Nic Pizzolatto și poate fi încadrată în genurile: anthology, crime drama, detective, mystery. Până acum au apărut 2 sezoane, a câte 8 episoade fiecare și 60 de minute fiecare episod. 

Sezonul 1

54b1859f762133010840725ae95a40a3 (1).jpg

În 2012, detectivii Rust Cohle și Martin Hart sunt aduși împreună să revizuiască un caz încheiat în 1995. Cei doi sunt interogați separat și ajung să rememoreze moartea Dorei Lange și să deschidă răni demult închise. Odată cu derularea interogatoriului, fiecare dintre cei doi sunt trași înapoi într-o lume pe care au crezut că au lăsat-o cu mult în urmă și ajung să fie implicați din nou într-o serie de crime. 

Părerea mea: 

Impresionant, aș zice. De la primele dialoguri îți dădeai seama că asta e o etapă premergătoare la ceva cu adevărat imens. Povestea este incredibil de realistă, personajele sunt foarte palpabile, iar dialogurile par foarte naturale. Actorii s-au pus atât de bine în rolul unor personaje de toate-felurile încât tot serialul a prins o lumină nouă. Pe lângă toată complexitatea poveștii, am fost impresionată de complexitatea personajelor și de modul cum povestea se croia în jurul lor. Este unul dintre singurele producții în care mi s-a părut că absolut toți actorii au reușit pe deplin să se pună în pielea personajelor. 

Mi-a plăcut foarte mult atmosfera întregului serial, modul cum am fost dusă înapoi în anul 1995 prin prisma amintirilor lui Rust și Martin, dar și modul în care cei doi evoluează, iar trecutul ajunge să se amestece cu prezentul. 

Avem foarte multe intervenții în care Rust explică anumite concepte de-ale sale cu privire la lumea din jur. Aici explorăm o serie de teme precum pesimismul filosofic și creștinismul. Rust este genul de personaj ce are niște idei adânc înrădăcinate în ceea ce privește pe credința, oamenii și existența. La polul opus, Martin pare a fi un personaj obișnuit cu o viață obișnuită, dar care trece prin propria sa dramă cu privire la familia sa. Astfel, consider că primul sezon din True detective a fost o lucrare de geniu ce a reușit să-mi invoce sentimentele unui crime-mystery de succes: interes, suspans și curiozitate.

Trailer: 

Sezonul 2

430894_mkt_pa_truedetective_s2_vince_po.jpg

Sezonul 2 începe cu perspectiva a 3 ofițeri de poliție ce ajung să investigheze moartea lui Ben Caspere, un om cu influență în orașul Vinci, și a cărui moarte pare cum nu se poate mai suspectă.În paralel, Frank Semyon împreună cu soția sa, Jordan, ajung să investigheze pe cont propriu după ce moartea lui Caspere îi aduce lui Frank un gol de 5 milioane de dolari.

Părerea mea:

Începutul celui de-al doilea sezon mi s-a părut slăbuț, chiar dezamăgitor. După primele 2 episoade m-am chiar gândit să renunț la toate intrigile și să mă apuc de altceva. Dar am decis să-i dau o șansă până la final și surpriză: serialul devine tot mai bun!

De această dată avem parte de mai multe persoanje principale, iar misterul cu privire la trecutul fiecărui personaj în parte a fost mult mai bine ascuns printre zecile de întâmplări neobișnuite. Complexitatea personajelor rămâne, chiar dacă la început mi s-a părut totul un haos ce nu aducea nimic nou; odată ce personajele noastre se întâlnesc ajungi să vezi fiecare ce tipologie reprezintă și ce rol va avea în serial.

Mi-a plăcut foarte mult sfârșitul celui de-al doilea sezon. Din anumite puncte de vedere mi s-a părut foarte bine ancorat în filosofie, personajele încep să povestească lucruri importante despre ele, iar povestea crimei lui Ben Caspere nici măcar nu mai este în prim-plan, personajele și evoluția lor este mult mai importantă pentru întregul serial. Un final cu multă încărcătură simbolică și care a reușit să mă facă să aștept un nou sezon.

Trailer: 

Păreri finale: 

Dacă aș da o notă serialului, True detective s-ar situa pe la 9/10. Începutul sezonului 2 este singurul lucru care nu mi-a plăcut, în rest am găsit niște personaje și dialoguri extraordinar de realiste și interesante. Îl recomand, mai ales celor care preferă serialele crime, drama, mystery. 

Yuki