Cele trei fețe ale lunii de Sally Green

Cele-trei-fete-ale-lunii.jpg

Surpinzător. Ăsta ar fi primul cuvânt care îmi trece prin minte când mă gândesc la romanul lui Sally Green. Nu mă așteaptam să îmi placă, cu atât mai puțin să reușească să mă surprindă în vreun fel, iar sigla cu young art a alimentat starea de indiferență cu care am început lecturarea romanului. Am cumpărat cartea pe vremea când abia apăruse ideea de club de lectură în cadrul liceelor; și atunci și acum am privit cu reticență romanul.  Zilele trecute m-am uitat prin bibliotecă și am văzut că am mult prea multe cărți necitite, iar prima care mi-a sărit în ochi a fost cartea de față. După 50 de pagini deja devenea destul de adictivă. Să vă spun mai întâi despre ce e vorba: 

Standish este doar un copil ce trebuie să suporte zi de zi bătaia de joc a colegilor lui. Nu știe să scrie, iar lumea îl consideră un prostănac. Doar că asta e cea mai mică problemă din întreg tabloul. Un regim totalitarist a preluat conducerea: oamenii sunt eliminați pentru impuritatea lor, familii întregi dispar peste noapte, iar foametea este în toi. Într-un asemenea regim orice încercare de exprimare este un afront adus Patriei, iar cel mai bun mod de a supraviețui este să pari un prostănac. Totul se schimbă în momentul în care apare Hector, un rebel, ce în scurt timp va deveni cel mai bun prieten al lui Standish și cu care va construi propria navetă pentru a evada din realitate. 

Contrat așteptărilor, Cele trei fețe ale lunii este un roman brutal, care prezintă foarte mult din violența unui regim totalitarist. Multe idei mi-au amintit de nazism/comunism.

Cartea ne prezintă o poveste zbuciumată în care un copil încearcă să ajute oamenii cât poate. Mi-a plăcut foarte mult relația de prietenie dintre Hector și Standish, ideeile lor cu privire la planeta Juniper și încercarea lor constantă de a evada din realitate. Scrisul este simplu, la obiect; trecerea de la primele capitole la ultimele este impresionantă, Standish reușește să evolueze în paginile cărții, iar analiza pe care o face este incredibil de reală și palpabilă. (un exemplu ar fi: Profesor. Băgați la cap cuvântul ăsta: profesor. Voi ar trebui să ne deschideți mințile, nu să ne împrăștiați creierii pe pereți.) Standish nu se rezumă la a analiza doar oamenii din jurul său, ci și absurditatea totalitarismului și nevoia omului de libertate. 

Anumite lucruri nu mi s-au părut explicate pe cât ar fi trebuit: apariția cosmonautului încă mi se pare în ceață, lipsește o descriere succintă asupra a ceea ce se afla în spatele zidului, iar anumite explicații privind oamenii obișnuiți ar fi fost necesare (Unde lucrează oamenii?  Unde stau ceilalți colegi de clasă a lui Hector? De ce sunt atât de puțini oamenii în Zona 7? Mai există alte zone asemenea Zonei 7?). *posibil spoiler* Nu am înțeles partea cu homosexualitatea de la finalul cărții (din punctul meu de vedere aia a fost o scenă extrem de inutilă) și nu am înțeles nici de ce nu a existat vreo trecere sau vreo explicație. *gata cu spoileru’*

Cred că este o alegere bună dacă vă plac distopiile și vreți să citiți ceva care se abate de la ideile cărților-standard-pentru-adolescenți.

Yuki

21361265_1529558940437776_681632319_n2.png 

Reclame

”Așa merg lucrurile!” Kurt Vonnegut și al său abator 5.

 

abatorul-cinci_1_fullsize.jpgTitlul: ‘Abatorul 5 sau Cruciada copiilor. Un dans obligatoriu cu moartea’

Autor: Kurt Vonnengut

Titlul original: ‘Slaughterhouse-Five’

An apariție: 1969

Traducere: Art, 2014, trad. de Rodica Mihăilă

Rating:five-stars.png

 

Recenzia nu conține spoilere!

1945. Bombardarea Dresdei de către britanici și americani deopotrivă. Billy Pilgrim stă ascuns într-un depozit de carne împreună cu câțiva refugiați americani, așteptând ca bombardamentul să se oprească în timp ce 135.000 de oameni vor muri la suprafață.

Billy Pilgrim. Un bufon al războiului, un observator tăcut al carnagiului, mai mult bolnav decât sănătos, mai mult visând în aripa spitalului decât cu arma pe front. Și totuși Billy reușește să supraviețuiască, sfidând raporturile spațio-temporale, fiind un călător trecut/viitor.

Kurt Vonnegut scrie cu măiestrie un roman despre extratereștri, război și călătorii în timp, roman ce acaparează cititorul prin umorul negru, ironia și ideile aberante pe care le prezintă. 

Mă declar vinovată: Kurt Vonnegut m-a șocat într-un mod în care niciun autor nu a reușit vreodată să o facă. Dacă te-ai întrebat vreodată cum arată un personaj tip Camus (absurdul existenței) pe fundal de război și extratereștri atunci cred că ar trebui să citești ‘Abatorul 5’! 

Începutul a fost pentru mine unul greoi. Mi-a luat primele 50 de pagini să mă obișnuiesc cu stilul și toate scindările trecut/viitor; deja, de la pagina 100, citeam cu aviditate fiecare paragraf. Mi s-a părut că toate elemente se potriveau, erau bine legate între ele, iar pentru prima dată nu te mai interesa ce se întâmplă cu Billy, ci cum se construia povestea. M-am simțit de parcă aș fi citit un roman pavlovian, fiecare element era legat de un altul, fiecare acțiune avea o reacțiune ce îl putea duce pe Billy fie în trecut, fie în viitor. 

Billy devine fanul unul scriitor sf în timpul războiului, povestindu-ne pe parcursul romanului tot felul de idei întâlnite în cărțile sale: grădini zoo pentru oameni pe planete extraterestre, copaci care fac bani și diamante, călătorii în timp ș.a.m.d. Odată cu derularea acțiunii ai impresia că Billy este un personaj al lui Kilgore Trout (autorul de sf), fiind victima acelorași întâmplări derulate la infinit. Ideile lui Trout mi s-au părut geniale, iar călătoriile lui Billy până pe planeta Tralfamadore m-au lăsat mai mult decât intrigată. 

Mi-au plăcut ideile filosofice strecurate pe alocuri, Billy este adeptul unei ideologii prin care se crede că nu poți schimba ceea ce se întâmplă, că tu poți muri, dar de fiecare dată ajungi să retrăiești aceleași momente. Mi-aș fi dorit să fie mai bine dezvoltate toate ideile; în sine, romanul mi s-a părut foarte interpretabil. 

Expresiile din roman mi s-au părut neobișnuite și amuzante (‘Închide dracului ușa aia, strigă cineva la Billy. Te-ai născut în staul?’, ‘Maggie era cam prostuță, dar avea harul senzațional de a te îndemna să faci copii’). Stilul de scriere este impecabil, cititorul ajungând să devoreze romanul în cele din urmă.

Vonnegut aduce ceva nou literaturii prin acest roman: o călătorie neobișnuită prin mintea omului și o neașteptată relatare despre război. Scenele războiului mi s-au părut realist descrise, pe alocuri fiind strecurat umor negru și câte o replică de ‘Așa merg lucrurile’! la fiecare eveniment nedrept ce avea loc pe front. Bombardarea Dresdei este unul dintre momentele istorice despre care s-a vorbit foarte puțin, dar care a făcut mai mulți morți decât bomba de la Hiroshima. 

Mi-a trezit emoții destul de controversate: pe de-o parte tristețe, iar pe de altă parte entuziasm și curiozitate. Este pentru prima dată când am citit o carte despre bombardarea Dresdei și este pentru prima dată când găsesc o lucrare atât de autentică despre război. Cartea aduce o atmosferă plină de teroare, nebunie și umor, iar asta îl trece pe cititor prin o grămadă de stări contradictorii. Mi s-a părut un roman extraordinar de bun, ajuns unul dintre preferatele mele. Totodată, îl consider un roman diferit, foarte diferit de literatura pe care am citit-o până în momentul ăsta. Atâtea elemente neobișnuite, incredibile, ciudate, structurate atât de bine într-un roman de doar 200 de pagini! Cred că așa arată lucrarea unui artist adevărat!

Cartea poate fi comandată de pe site-ul editurii Art!

YukiGRR.png