Vocile vikingilor de Voicu Bugariu

0_2180.jpg

Publicată în 2013 la editura Nemira în colecția Nautilius, Vocile vikingilor adună povestiri scrise de Voicu Bugariu. Cartea este formată din două părți: prima este compusă din povestiri mici (intitulată Vocile vikingilor), iar cea de-a doua dintr-o singură povestire de dimensiuni mai mari (Sfera).

Din prima parte m-a impresionat Pasiune dispărând, o altfel de povestire sf în care protagonistul observă cu stupoare cum incertitudinile sale cu privire la iubirea pe care i-o poartă unei femei duc la dispariția acesteia. Mi s-a părut interesantă chiar partea asta de psihologie sfistă, mai ales că stilul de scriere curgea de la sine și a reușit să mă facă curioasă cu privire la deznodământ. 

Celelalte povestiri mi s-au părut ușor șterse, prea puține detalii care nu au reușit să mă surprindă sau să-mi inducă o stare anume (poate doar de indignare). Am fost de-a dreptul confuză citind frânturi ce nu-mi spuneau ceva anume, iar textul abundă de descrieri care nu fac lecturarea mai plăcută.

A doua parte a cărții m-a intrigat ceva mai mult. Sfera aduce o idee interesantă și neașteptată: un autor are inspirația bruscă de a comanda o sferă pe care să o așeze în fața biroului său, la scurt timp o substanță pare să prindă viață în interiorul sferei. Culori și forme ciudate apar în interiorul sferei, iar însăși existența acesteia devine un subiect discutat de președinte și numeroși ziariști. 

Am fost foarte curioasă cu privire la așa-zisa sferă. Puțin dezamăgită spre final; chiar dacă apreciez finalurile deschise tot mă așteptam la ceva concret (măcar o explicație privind proveniența materialului din care era făcută sfera). Mi-a plăcut principiul, misterul și modul în care au evoluat personajele. 

Nu pot spune foarte multe despre autor doar prin prisma a ceea ce am citit în Vocile vikingilor; am păreri destul de contrariate: pe de-o parte mi-au displăcut scrierile mici de la început și, pe de altă parte, mi-a stârnit interesul povestea ce viza sfera misterioasă.

Dacă ajungeți să vă atingeți de roman eu vă recomand doar cele două povestiri despre care am vorbit mai sus, mi se pare că au avut ceva mai mult decât poate oferi un simplu sf și au reușit să prindă și câteva elemente ce țin de evoluția psihologică a personajelor. 

2.5/5

Yuki

21361265_1529558940437776_681632319_n1.png

Reclame

Procesul lui Kafka

Franz-Kafka-Procesul-opere-xx.jpg

Procesul este o nuvelă neterminată scrisă în 1914-1915 de către Franz Kafka și publicată post-mortem în 1925. 

Kafka mi-a ajuns repede la inimă, de la primele pagini am prins gustul literaturii absurdului. Doar Camus a mai avut un asemenea impact asupra mea. Recenzia o să conțină spoilere, mie mi s-ar fi părut util să citesc o părere înainte de lecturare (ajută la digerarea textului), dar voi decideți. 

Am auzit de Kafka de ceva timp (i-am văzut probabil coperțile cărților afișate pe niște pagini), nu a fost niciodată un trend cu Kafka și nici nu cred că o să existe vreodată. De ce se întâmplă asta? Kafka e un fan al literaturii absurdului: o întâmplare tragico-comică (imposibilă și improbabilă) care aduce repercursiuni mortale pentru un biet protagonist. Identitatea protagonistului este una fadă, știm doar că este un oarecare domn K., care este arestat la domiciliu și căruia i se intentează un proces. Motivul arestării? Niciunul, aparent. Aici există o dilemă încă de la început: K. este arestat fără un motiv sau cititorului nu i se prezintă cauza arestului său? Cu toate acestea, K. își caută un avocat și se prezintă la tribunal cu regularitate. Orice întrebare legată de parcursul procesului este inutilă. Absurd, nu? 

Toată lumea știe de proces, dar nimeni nu găsește o rezolvare a sa. Funcționarii, avocații mărunți, oamenii de rând sunt priviți cu amuzament. Toată goana lui K. este sortită eșecului: avocați care nu fac nimic, funcționari care nu știu decursul procesului, hârtii care se plimbă prin tribunale mărunte fără a aduce un rezultat. Și, până la urmă, toată fuga lui K. după răspunsuri este exact frământarea omului de zi cu zi: condamnat să trăiască, fără a primi un răspuns cu privire la arestul său în existență. Oamenii sunt doar piedici în acest proces, iar protagonistul este sortit eșecului încă de la început. O parabolă ne explică demersul lui K. în fața acestui proces: un om încearcă să treacă de poarta Legii, dar este oprit de către paznic. Omul încearcă să-l mituiască pe paznic, dar acesta nu se lasă influențat. Viața omului trece pe lângă el, iar paznicul îi deschide poarta, explicându-i cum acea poartă a fost creată pentru el, fără posibilitatea ca altcineva să o deschidă. Practic, omul a murit în urma procrastinării care nu l-a lăsat să ia o decizie, și prin urmare, să-l lase să-și continue viața. Procesul este o nuvelă neterminată, dar avem parte de un final searbăd: K. este ucis ca un câine. Toate întâmplările se petrec pe parcursul unui an: aniversarea lui K. reprezentând începutul și finalul procesului (care se sondează cu moartea acestuia).

Am văzut cu oarecare amuzament întâmplările din Proces; totul aparține absurdului: K. nu ajunge niciodată să afle de ce a fost condamnat, oamenii ajung să se înjosească pentru a obține un avocat, accesul oamenilor mărunți într-un tribunal cu influență este interzis (și mai mult, totul pare un mit!), iar legea devine relativă, niciun adevăr fiind absolut în fața acesteia. K. este un burlac căruia nu-i lipsesc aventurile amoroase în toată goana sa cotidiană. Mi-a plăcut K., poate prin simplul fapt că e ușor să-l sustragi din text și să te pui pe tine în locul său. Mi-a amintit de Străinul lui Camus, o altă nuvelă pe care o recomand cu toată încrederea. 

Nu cred că mai are rost să explic cât de mult mi-a plăcut conceptul lui Kafka și toată povestea lui K. 

Yuki

PS: Coperta mi se pare că s-a potrivit la fix!

21361265_1529558940437776_681632319_n.png

 

Apocalipsa lui Chuck Palahniuk

Apocalipsa este al doilea volum din seria Blestemați de Chuck Palahniuk. 

copertaFata.jpg

Madison este o fată rea. Madison a fost condamnată la vârsta de 13 ani să-și petreacă eternitatea în Iad, doar că Stăpânul Întunericului are alt plan pentru ea. Madison trebuie să aducă apocalipsa și să trimită populația lumii în Iad. 

Totuși, aceasta rămâne prinsă în lumea celor vii în ziua de Halloween. Între timp, Camille și Antonio Spencer au creat o religie nouă care garantează intrarea oamenilor în Iad, iar Madison trebuie să-i oprească înainte de a fi prea târziu.

Chuck Palahniuk are o semnătură proprie când vine vorba de scris, iar din Apocalipsa a reușit să facă o varză totală cu semnătura lui cu tot. Îmi place Palahniuk, e unul dintre autorii mei preferați în momentul de față, dar așa cum a recunoscut un alt cititor înfocat de-al lui ‘cărțile de după 2010 devin tot mai proaste’. Sau poate e vorba doar de seria asta. Ideea e super mișto, dar anumite lucruri sunt atât de stupid explicate că îți dădeai ochii peste cap cu o viteză de 100 RPM. 

Volumul 2 e atât de obositor și are atât de puține lucruri care să te surprindă! Primele 100 de pagini sunt doar o rememorare a vieții de lux pe care Madison a dus-o pe pământ. Sunt strecurate câteva idei cu privire la ce înseamnă religia creată de Antonio și Camille, dar și câteva amintiri din copilăria lui Madison. Madison este într-o formulă mai enervantă ca oricând: din nou am avut problema în care nu îmi dădeam seama dacă are 13, 5 sau 20 de ani. 

Singura informație interesantă apare atunci când descoperi motivul pentru care Madison a ajuns în Iad și cum Stăpânul Întunericului a pus la cale tot complotul. E puțin probabilă toată povestea, dar măcar a reușit să mă amuze. Am perceput toată cartea ca pe o satiră adusă religiei și, implicit, a crezurilor oamenilor cu privire la lumea de dincolo. 

Mi-a plăcut cum a fost descris Iadul în Blestemați; în al doilea volum aproape lipsește orice asociere cu lumea de dincolo și ni se descrie foarte mult cum merge treaba cu fantomele pe pământ. Un fel de Scurtă-incursiune-în-lumea-morților-din-perspectiva-unei-fantome-de-13-ani! Și da, oamenii par al naibii de amuzanți și ipocriți prin perspectiva lui Madison. 

Au fost părți  care mi s-au părut mai mult decât inutile, toate acele tweeturi de la Leonard reușeau doar să-ți dea mai multe bătăi de cap cu explicații privind apocalipsa și adaptarea acesteia la situația actuală. Toată cartea este formată din Tweeturi pe care le scrie Madison, nu pot să spun că m-a deranjat formatul, ba chiar mi s-a părut interesant.

Mi-a plăcut finalul cărții, a dat sentimentul ăla de aventură și a lăsat loc de un volum următor. Posibil să continui trilogia, oricât de multe bătăi de cap mi-a dat și oricât de exagerată mi s-a părut, sunt curioasă să aflu cum se va termina povestea lui Madison. 

Rating: 2/5

Yuki

21361265_1529558940437776_681632319_n2.png

Cele trei fețe ale lunii de Sally Green

Cele-trei-fete-ale-lunii.jpg

Surpinzător. Ăsta ar fi primul cuvânt care îmi trece prin minte când mă gândesc la romanul lui Sally Green. Nu mă așteaptam să îmi placă, cu atât mai puțin să reușească să mă surprindă în vreun fel, iar sigla cu young art a alimentat starea de indiferență cu care am început lecturarea romanului. Am cumpărat cartea pe vremea când abia apăruse ideea de club de lectură în cadrul liceelor; și atunci și acum am privit cu reticență romanul.  Zilele trecute m-am uitat prin bibliotecă și am văzut că am mult prea multe cărți necitite, iar prima care mi-a sărit în ochi a fost cartea de față. După 50 de pagini deja devenea destul de adictivă. Să vă spun mai întâi despre ce e vorba: 

Standish este doar un copil ce trebuie să suporte zi de zi bătaia de joc a colegilor lui. Nu știe să scrie, iar lumea îl consideră un prostănac. Doar că asta e cea mai mică problemă din întreg tabloul. Un regim totalitarist a preluat conducerea: oamenii sunt eliminați pentru impuritatea lor, familii întregi dispar peste noapte, iar foametea este în toi. Într-un asemenea regim orice încercare de exprimare este un afront adus Patriei, iar cel mai bun mod de a supraviețui este să pari un prostănac. Totul se schimbă în momentul în care apare Hector, un rebel, ce în scurt timp va deveni cel mai bun prieten al lui Standish și cu care va construi propria navetă pentru a evada din realitate. 

Contrat așteptărilor, Cele trei fețe ale lunii este un roman brutal, care prezintă foarte mult din violența unui regim totalitarist. Multe idei mi-au amintit de nazism/comunism.

Cartea ne prezintă o poveste zbuciumată în care un copil încearcă să ajute oamenii cât poate. Mi-a plăcut foarte mult relația de prietenie dintre Hector și Standish, ideeile lor cu privire la planeta Juniper și încercarea lor constantă de a evada din realitate. Scrisul este simplu, la obiect; trecerea de la primele capitole la ultimele este impresionantă, Standish reușește să evolueze în paginile cărții, iar analiza pe care o face este incredibil de reală și palpabilă. (un exemplu ar fi: Profesor. Băgați la cap cuvântul ăsta: profesor. Voi ar trebui să ne deschideți mințile, nu să ne împrăștiați creierii pe pereți.) Standish nu se rezumă la a analiza doar oamenii din jurul său, ci și absurditatea totalitarismului și nevoia omului de libertate. 

Anumite lucruri nu mi s-au părut explicate pe cât ar fi trebuit: apariția cosmonautului încă mi se pare în ceață, lipsește o descriere succintă asupra a ceea ce se afla în spatele zidului, iar anumite explicații privind oamenii obișnuiți ar fi fost necesare (Unde lucrează oamenii?  Unde stau ceilalți colegi de clasă a lui Hector? De ce sunt atât de puțini oamenii în Zona 7? Mai există alte zone asemenea Zonei 7?). *posibil spoiler* Nu am înțeles partea cu homosexualitatea de la finalul cărții (din punctul meu de vedere aia a fost o scenă extrem de inutilă) și nu am înțeles nici de ce nu a existat vreo trecere sau vreo explicație. *gata cu spoileru’*

Cred că este o alegere bună dacă vă plac distopiile și vreți să citiți ceva care se abate de la ideile cărților-standard-pentru-adolescenți.

Yuki

21361265_1529558940437776_681632319_n2.png 

Dragostea e un cîine venit din Iad de Charles Bukowski: Recenzie

dragostea-e-un-ciine-venit-din-iad-61-de-poeme-erotice_1_fullsize.jpgMulțumesc Libris pentru exemplar! Libris este o librărie online cu numeroase cărți online, de unde vă puteți comanda cărți de beletristică scrise de Charles Bukowski și nu numai.

Bukowski este unul dintre cei mai citiți poeți americani, în antologia ‘Dragostea e un cîine venit din Iad’ avem o serie de poezii ce prezintă dragostea sub diferite forme. Bukowski este un proscris încă de la început; sensibilitatea întrepătrunde ignoranța, iar cititiorul ajunge într-o lume în care femeia este centrul fericirii sau, după caz, al nefericirii autorului. 

Părerea mea: 

Bukowski este al naibii de bun! Încă de la primele pagini dăm de un Bukowski frustrat, un Bukowski ce își caută fericirea în tot mai multe femei: înalte, cu picioare frumoase, bătrâne, provocatoare; așteptând de fiecare dată ca cineva să se întoarcă la el. Încă de la început am simțit că mă regăsesc în câteva dintre gândurile lui Bukowski, din prima poezie ni se spune cât se poate direct ce părere are autorul cu privire la poezie: 

”Observ că am făcut mulți poeți

dar prea puțină

poezie.”

Stilul mi s-a părut unul nostalgic, melancolic, sunt poezii care au nevoie de timp pentru ‘a se digera’ și sunt poezii care tind să se citească repede, peste care ajungi să sari cu privirea. Mi-au plăcut cele greu de digerat, care te făceau să lași cartea jos pentru câteva momente și care te făceau să te regândești la ceea ce tocmai ai citit. Poezia trebuie să disturbe cititorul, iar Bukowski reușește din plin să facă asta. 

O poezie care mi s-a părut de o finețe extraordinară este ‘oamenii ca florile’. Mi s-a părut una dintre cele mai sincere și profunde poezii citite de către mine, o poezie în care Bukowski a extras orice urmă de deznădejde pe care o avea și a lăsat doar tandrețea lumii: 

”polițiștii și-au predat

insignele

soldații și-au aruncat

armele

nu mai avem nevoie de pușcării

sau de ziare de ospicii sau de

lacăte pe uși.”

Poemul ‘bere’ m-a impresionat la fel de mult ca ‘oamenii ca florile’.  Știu că îl citisem acum câțiva ani în original (‘beer’), nu pot spune că pe atunci îmi plăcuse. Acum mi s-a părut un poem trist, genul de poem care îți dă o stare de goliciune.

În dreptul fiecărui poem există un desen realizat de Dumitru Gorzo, un renumit pictor român. Dumitru Gorzo mi s-a părut că a pus foarte mult accent pe erotism în desenele sale. În mintea mea exista o imagine complet diferită față de ce vedeam în fața ochilor, aveam imagini mult mai șterse și accentul era pus mult mai mult pe suferință. Mi-au plăcut și reprezentațiile din carte, cu toate că nu mi s-au părut cele mai potrivite. 

Mai jos o să las câteva dintre ilustrații: 

DSC_0278.JPG

DSC_0280.JPG

DSC_0281.JPG

DSC_0279.JPG

Poeziile au reușit să mă facă să mă regândesc la anumite lucruri, am găsit poeme geniale și niște idei incredibile. Poemele lui Bukowski te mișcă într-un fel sau altul, te fac să trăiești alături de autor și să-i înțelegi capriciile. Vreau să ajung să-i citesc toate poemele și romanele! Am făcut și un video cu poemul ‘singur cu toată lumea’ (unul dintre preferatele mele din ‘Dragostea e un cîine venit din Iad’):

Recomand cu încredere poeziile lui Charles Bukowski!

Cartea poate fi comandată de AICI!

Yuki

Sfârșitul copilăriei de Arthur C.Clarke: Recenzie

978160.jpgMulțumesc Libris pentru exemplar! Libris este o librărie online cu numeroase cărți online, de unde vă puteți comanda cărți sf&fantasy scrise de Arthur C.Clarke și nu numai.

Sunt o specie nemaivăzută, dezvoltată pe plan intelectual, tehnologic și militar, care aduce Pământul într-o nouă era de prosperitate. Li se spune Overlorzi și sunt protectorii Pământului. Dar ce poate ascunde o specie extraterestră? Și de ce aceștia ar ajuta la prosperitatea unei alte specii?

‘Îngrozitor de logic, plauzibil și straniu de profetic. Clarke este un maestru.’

Los Angeles Times

Părerea mea:

Nu sunt o adeptă a sf-ului. Nu pot spune că m-a impresionat vreo carte sf în mod special, dar această carte a fost surprinzătoare. Ni se prezintă o lume complet nouă, o lume în care nu mai există înfometare și nici criminalitate. Pare a fi scenariul perfect al unui paradis? Dar ce se întâmplă când totul a fost deja descoperit? Oare lumea nu va deveni anostă?

”Știința poate distruge religia atât ignorând-o, cât și infirmând temeinicia doctrinelor sale. Din câte știu eu, nimeni nu a demonstrat vreodată nonexistența lui Zeus sau a lui Thor, dar acești zei au mai puțini adepți acum.”

Am mai citit de la Clarke ‘Fântânile paradisului’, nu îmi amintesc subiectul, știu doar că îmi plăcuse la vremea respectivă. Ce aduce nou această carte? 

‘Sfârștiul copilăriei’ pare a fi mult mai accesibilă tuturor, Clarke nu ne amețește cu zeci de detalii ce țin de tehnologie, iar ăsta e un plus considerabil pentru un amator al sf-ului. Personajele sunt interesant conturate, avem o varietate de tipologii umane.Nu există un personaj central în jurul căruia să se învârtă acțiunea, perpectiva este obiectivă, lucru care ne ajută la vizualizarea unei imagini de ansamblu. Lume în care lucrurile par să se fi echilibrat, dar pentru cât timp? Și ce voiau acei Overlorzi? Întrebarea din urmă m-a ținut în priză pe durata întregului roman. Iar sfârșitul a fost un plot-twist veritabil, un final deschis, ușor abstract, despre care mi-aș fi dorit să aflu mai multe.Un alt moment veritabil a fost chiar ziua în care Overlorzi își arată pentru prima dată chipul. Ușor șocant, dar interesant totodată.  În general, cred că mi-ar fi plăcut să aflu mai multe despre cum s-a dezvoltat economia și cum a ajuns Pământul în punctul X. Ăsta e singurul neajuns pe care l-am găsit. Mi-ar fi plăcut să existe mai multe explicații cu privire la lumea nouă.

‘Sfârșitul copilăriei’ este un roman plin de surprize, alert, care reușește să facă un scenariu cât se poate de antrenant despre o posibilă invazie extraterestră. Cred că este unul dintre cele mai bune romane cu care poți să începi să citești sf. O recomand!

Cartea poate fi comandată de AICI.

Notă: 4/5

Yuki

Credința biologiei și biologia credinței de Robert Pollack

credinta-biologiei-si-biologia-credintei-ordine-sens-si-liber-arbitru-in-stiintele-medicale-moderne_1_fullsize.jpgMulțumesc Târgul cărții pentru volum!

O non-ficțiune ce prezintă legătura credință-știință și care aduce în discuție niște subiecte cât se poate de actuale: necesitatea existenței unei etici în genetică, eficacitatea psihosomaticii, viitorul speciei umane și sensul vieții.

Robert Pollack ne explică simplu cum religia poate influența omul de știință, dar și cum etica este un lucru de care avem neapărată nevoie în contextul cercetării genetice.

Părerea mea:

Îmi este destul de greu să fac recenzia unei cărți de non-ficțiune. De multe ori mă văd în imposibilitatea de a găsi niște criterii care să argumenteze punctajul unei cărți de non-ficțiune.

În primă fază, mi se pare incredibil de bine explicată. Nu trebuie să deții niște cunoștiințe anterioare cu privire la genetică sau un anume cult. Robert Pollack stârnește interesul prin textul bine documentat și care abundă de explicații.

Înainte de a lectura romanul vedeam genetica ca pe un domeniu neinteresant, dar după am ajuns să înțeleg cât de mult contează și cât de multe lucruri poate schimba această știință.Asta m-a fascinat cu adevărat, faptul că suntem într-o perioadă a istoriei în care avem puterea de a eradica o boală încă din stadiul de embrion. Bineînțeles, acest lucru este precedat de numeroase experimente ce aduc întrebarea: Cât este de etic ca întreaga viață a unei persoane să fie doar un experiment? Cât este de etic ca acea persoană să nu aibe liber-arbitru în favoarea unei ample descoperiri?

‘Caracteristica nenaturală a medicinei- pe care o împarte cu alte seturi de meme simbiotice care lucrează împortiva selecției naturale, precum unele ritualuri religioase- rezidă în insistența asupra importanței esențiale a durerii și suferinței persoanei.’

Ni se prezintă pe scurt și importanța psihosomaticii și cel mai cunoscut efect: efectul placebo! Practic ni se arată cum mintea și trupul sunt într-o puternică conexiune, iar tot ceea ce influențează psihicul va influența și funcționarea noastră biologică într-o anumită măsură.

Explicația cu privire la ADN este destul de simplă: practic tot ceea ce reprezintă ADN-ul nostru în acest punct nu este nimic altceva mai mult decât niște erori cumulate în timp. Autorul ne povestește și cum evreii percep toată această problemă cu privire la etica din genetică și cât de mult contează pentru ei liberul-arbitru.

‘În termenii mecanismelor evoluției care funcționează prin mutații, fiecare dintre noi este în mod absolut un experiment genetic care se încheie odată cu moartea.’

Mi-a plăcut modul în care a fost structurată informația: în primă fază se vorbește despre legătura religie-știință și toate similitudinile dintre cele două, în a doua parte (intitulat și ‘Sensul este în ordine’) ni se explică partea de genetică și importanța unor descoperiri ce țin de modificările unor gene, ca în ultima parte (‘Știința unei singure vieți’) să ni se arate creșterea demografică a evreilor în anumite perioade ale istoriei și ce înseamnă efectul fondatorului. 

Cartea asta m-a impresionat, m-a impresionat să citesc despre toate aceste erori ADN și să văd câtă legătură există între credință și știință. Cel mai important cred că a fost finalul, care a avut un impact major asupra viziunii mele legate de genetică și cercetare.

O recomand celor care sunt interesați de genetică, credință și etica unui experiment. 

Cartea o puteți comanda de AICI.

Yuki

Ferma animalelor de George Orwell: Recenzie

376683.jpg*An nou fericit!*

Mulțumesc Libris pentru exemplar! Libris este o librărie online cu numeroase cărți online, de unde vă puteți comanda cărți sf&fantasy scrise de George Orwell și nu numai.

‘Ferma animalelor’ este o satiră fină adusă comunismului și vieții politice.

În urma unui revolte la Ferma ‘Conacul’, animalele pun stăpânire pe întreaga proprietate și decid să-și întocmească propriile reguli aducând cu ele un nou mod de guvernare: animalismul. După ce proprietarii sunt goniți de către animalele lor, porcii devin stăpânii fermei, promițând numeroase schimbări în viața celorlalte animale: de la mai puțină muncă și zile libere până la confortul unei ferme mai ‘bune’.

Părerea mea:

Am decis să fac o recenzie cărții ‘Ferma animalelor’ după câteva zile de la lecturarea acesteia. O să încep prin a spune clar că această carte este una dintre preferatele mele (din toate timpurile). George Orwell conturează un întreg nou Univers în care animalele ajung să descrie un guvern comunist. Începutul nuvelei ne arată nemulțumirea animalelor privind comportamentul uman, lucru rezolvat de o revoltă în urmă căreia animalele rămân stăpâne pe întreaga fermă. Odată ce animalele inteligente (porcii) ajung să fie conștiente de propria lor putere, haosul se dezlănțuie într-o încercarea puternică a porcilor de a-și dezvolta ferma cât se poate de mult. Pe toată durata cărții putem observa transformarea animalelor; lăcomia, șiretlicurile și cruzimea fiind elementele ce ne însoțesc pe toată durata lecturii.

Porcul șef, Napoleon, este un reprezentant al cruzimii și ipocriziei umane. Sunt folosite anumite tehnici de manipulare, asta mi-a amintit foarte tare de Gaslight (1944), un film în care soțul încearcă să-și manipuleze soția făcând-o să creadă că este nebună. În ‘Ferma animalelor’ cred că este vorba mai mult de o manipulare ce ține strict de încercarea porcilor de a le arăta animalelor că valorile promovate anterior erau greșite sau chiar că nu au existat vreodată. Aici avem și instaurarea terorii și a fricii în rândul animalelor, lucru specific comunismului.

maxresdefault.jpg
Animal Farm (1954)

Stilul de scris este simplist, iar această nuvelă se citește cum nu se poate mai repede. Mi s-a părut o nuvelă atent scris, avem nenumărate personaje, iar trăsăturile animalelor sunt foarte bine definite.

Nu cred că este genul de carte la care ajungi să te atașezi de personaje, poate să te atașezi de stilul fain al lui Orwell sau de ideile lui. Satira fină și exprimată cât se poate de elegant este cea mai interesantă parte a întregii cărți.

Sfârșitul în sine cred că ne-a arătat, prin acel tablou final, o parte din ceea ce reprezintă natura umană. Am iubit sfârșitul, cred că a fost cel mai potrivit pentru o asemenea satiră. Mă întreb dacă Orwell a ales porcii ca lideri din dorința de a insulta cât se poate de mult conducătorii comuniști. Cine știe?!

 Recomand tuturor!

Cartea poate fi comandată de AICI.

Yuki

Antidotul de Cristina Boncea: Recenzie

coperta-antidotulMulțumesc Cristina pentru exemplar!

Ultimul volum al trilogiei Octopussy o urmărește pe Hyena și regretul ce o însoțește odată cu moartea surorii sale. Aceasta ajunge să ne povestească relația ei cu doi tipi, Alek și David, dar și sentimentul de dragoste pe care îl are pentru un anumit verișor D.

De asemenea, ni se explică mai în detaliu ce reprezintă boala Octopussy pentru familia Sugar, dar și moartea lui Becks.

Părerea mea: 

Așa cum mi-a spus și Cristina, ‘Antidotul’ este o carte tip-jurnal, în care-pe lângă acțiunea propriu zisă ce se învârte în jurul Hyenei- avem parte și de gândurile și percepțile pe care le are asupra lumii. Aici mi-am dat seama cu adevărat cât de mult a evoluat autoarea de la primul la ultimul roman. Ce-i drept nu am citit volumul 2, dar asta nu m-a împiedicat să nu am o lectură plăcută a ultimului volum din serie. Este clar că personajele evoluează, Hyena are deja 17, respectiv 18 ani și are deja o viziune asupra lucrurilor din jurul ei. Parcă toate personajele au devenit peste noapte mai interesante, ni se explică acțiunile lui Gary, Candie și unchiului Phil, iar până și Hyena devine mai indulgentă cu ei. Ni se explică ce înseamnă cu adevărat Octopussy și se face o delimitare clară între bine și rău. 

Dacă ar fi să compar primul roman cu cel din urmă, pot spune că ultimul a fost mult mai bun, stilul de scris s-a îmbunătățit atât de mult, iar personajele au fost conturate mult mai bine, devenind mult mai intrigante pentru roman.

Sfârșitul a fost puțin mind-fuck (și aici mă refer strict la ce se întâmplă cu familia Sugar și trecutul lui Gary), iar confesiunile personajelor mi s-au părut atât de triste și emoționante, imaginea de ansamblu fiind una plină de regret. Nu mă așteptam ca familia Sugar să fie cu adevărat o victimă și nici ca Hyena să ajungă să-și dea seama de caracterul toxic al celor din jurul ei. Este un roman complex, dar anumite exprimări mi s-au părut trase de păr (‘Leoaica mea’), multe idei mi s-au părut aranjate haotic (la un moment dat mi s-a părut că se sărea de la o idee la alta fără nicio tranziție), iar anumite părți ale romanului nu pot spune că m-au impresionat (confesiunea lui Candie și tot ce ținea de D.)

Cred că autoarea a pus mult mai mult ‘din ea’, iar chestia asta se vede și face din ‘Antidotul’ un roman bun.

Recomand!

Cartea poate fi comandată de AICI! Iar pe Cristina o puteți găsi pe blog și pe canalul ei de Yt.

Yuki